"Gabi, spune-mi, tu de ce esti atat de sigura ca nu vei fuma niciodata? Ce te-a facut sa nu incerci niciodata?", ma intreba acum cateva zile un coleg care incearca sa se lase de acest viciu. Pana acum credeam ca principala motivatie a unei persoane de a se lasa de fumat ar trebui sa fie banii - economia facuta in momentul in care nu mai "arzi" banii pe tigari.....Asta am si incercat sa-l fac sa vada si pe el si pe ceilalti cu care am mai discutat de-a lungul timpului asupra acestui subiect: economia de bani. "Imagineaza-ti ca poti pleaca in fiecare sfarsit de luna la plimbare cu economia de bani pe care o faci daca nu mai fumezi!" Si oricat de importanti sunt banii se pare ca nu sunt un argument suficient. In plus, incepeam cu un asemenea argument pentru ca eu insami credeam ca intr-adevar sunt cei care pot avea cea mai mare impact asupra oamenilor din ziua de azi, axati pe castig. Credeam ca percuteaza cel mai bine la aceasta idee. Ca pe toate celelalte: miros urat in haine, pe piele, in gura, dantura stricata si alte bube cu care apare acest viciu nici nu mai merita sa le mentionez. Sa fim seriosi, cati dintre noi ne gandim cand suntem tineri la toate acestea?
Dar, de data asta, parca ceva s-a aprins in capul meu, o lumina: am vazut intr-o clipita care e adevaratul motiv pentru care eu nu am fost niciodata curioasa sa fumez...Tata! Desi niciodata nu am realizat asta, boala de care tata a suferit in mare parte din adolescenta si maturizarea mea m-a impactat atat de mult incat, desi inconstient, asta e singurul si unicul motiv al meu. Eu nu stiu cum e sa mirosi a fum de tigara, sa iti strici dintii, sa cheltui bani pe tigari (simteam lipsa foarte putin cand eram copil pt ca nu o constientizam)...nu stiu niciuna din acestea dar, cu toate astea, starea unui om drag, de langa mine m-a facut sa stiu in sinea mea ca eu nu voi face asta...
Asta i-am spus si lui Virgil...Am inceput cu argumentul suprem: banii. Am continuat cu argumentele legate de igiena personala. Cand i-am spus insa ca stiu cum e sa moara un om din aceasta cauza a ramas uimit. Nu m-am gandit niciodata ca o asemenea poveste ar misca pe cineva. Mi-a replicat ca a mai auzit cazuri dar ca niciodata nu l-au impactat ca acum cand aude de la un cunoscut. Ca e constient ca sunt multe boli provocate de fumtul excesiv dar ca nu s-a gandit serios pana acum la ele....Si eu am mentionat faptul intr-o doara...negandindu-ma ca de fapt asta e argumentul care ar trebui sa fie cel mai important: viata si o moarte frumoasa, de batranete, nu chinuitoare si dureroasa cum e Cancerul....
Povestea tatei e trista atat pentru el dar mai mult pentru cei din jurul lui. S-a imbolnavit de cancer laringian cand eu aveam vreo 13 ani. Atunci am realizat ca trebuie sa fie ceva serios daca mama era mereu trista si plansa, daca trebuia sa mergem la spital la tata aproape zilnic. Vedeam in ochii tuturor persoanelor cu care ne intalneam compasiunea si mila fata de situatia mamei. Toata lumea spunea ca e din cauza fumatului. I s-a interzis sa mai fumeze dar la 2 saptamani de la operatie s-a apucat din nou. Operatia a fost un succes: au extirpat tumoarea si se parea ca tratamentul merge spre vindecare. Pentru prima data l-am vazut pe tata intr-o stare deplorabila: tras la fata livid, cu cearcane adanci si cu privirea pierduta si speriata. M-a pus sa ma uit la el in gat sa vad acel "crater" care ramasese in urma extirparii. Nu mai stiu exact de ce m-a supus acestei experiente traumatizante..Cert e ca atunci cand am vazut ce era acolo (chiar si acum, dupa 15 ani de la operatie si inca 1 an de la moartea tatei) inca am imaginea acelei rani adanci si acelui interior de esofag care nu mai arata cu nimic din ceea ce stiam eu la cei 13 ani ai mei, ca arata. Cred ca acela e momentul de rascruce in care ceva acolo in mine m-a facut sa stiu ca nu voi pune niciodata gura pe vreo tigara.
De atunci, fiecare an era decisiv : traiam cateva zile cu inima in gat de emotie. Desi nu realizam prea bine ce insemna, de fiecare data cand tata se plangea ca se simte rau ceva in stomacul meu tremura si incercam sa imi imaginez ca e doar un vis si ca va trece. Cred ca realizam ce inseamna aceasta boala si ca el poate muri…Era o stare de panica pe care nu o pot descrie decat ca pe un dardait si un frig care parca se concentra la mine in stomac.
Anual, analizele ieseau bine. Boala stagnase. Tata incepuse mai abitir vechiul obicei (vechile obiceiuri, mai bine zis). Ca o paranteza : de ce oamenii refuza sa creada ca ceea ce le face rau chiar le face rau ? Dau vina mereu pe orice altceva din jur. Asa se intampla cu viciosii in general : mintea lor refuza sa indeparteze exact motivul care le provoaca raul fizic tocmai fiindca sunt dependenti psihic de acel motiv.
Au trecut anii, am crescut cu aceeasi teama si acelasi fior rece de cate ori auzeam ca se vaita ca se simte rau. Dar nu renunta nici la ceea ce-i facea rau. Din nefericire, dupa aproximativ 11-12 ani de la operatie starea lui incepuse sa se degradeze pentru ca si alte afectiuni puneau stapanire pe un trup torturat de atatea vicii si delasare. Corpul omenesc este atat de puternic si de tolerant, mai ales cu unele persoane care-si bat joc de el la modul cel mai crunt posibil si care se ghideaza dupa teoria « O zi in plus sau in minus de viata ce mai conteaza ? »
Din fericire, inca nu era vorba de aceeasi boala. Lucrurile inca erau calme. Linistea de dinaintea furtunii. Si corpul a fost in continuare torturat si supus unor experimente traumatizante. Intr-o zi a spus stop. Trecusera aproape 15 ani de cand s-a depistat boala si s-a actionat asupra ei. Controlul anual mai mult impus de starea rea din ultimele luni a dezvaluit un lucru de care toti ne-am temut atatia ani incat nu mai credeam ca e posibil sa se intample : recidiva intr-o varianta mult mai agresiva a bolii. Tratamentul trebuia aplicat imediat si feroce ca sa poata lupta cu ceea ce era acolo. Dar un corp imbatranit si torturat continuu de vicii, lipsit de minimul de vitamine si hrana, muncit pana la epuizare pentru nu stiu exact ce motiv care nu avea nicio legatura cu realitatea cotidiana nu mai putea face unui tratament soc. Asta urma sa aflam intr-o zi de Decembrie, cu aproape 2 saptamani inainte de Nasterea Domnului. Tata a intrat in colaps dupa o saptamana de chimio-terapie, saptamana in care statea zilnic cate 5 ore cu perfuzii cu substanta cea mai distrugatoare pentru organism si totul pentru a lupta cu tumoarea care castiga teren zilnic. Nici macar substanta nu reusea sa faca fata distrugerii. Ce a reusit insa a fost sa distruga un om care acum tremura de socul in care intrase organismul sau. Ma uitam la el speriata si totodata incercand sa imi pastrez sangele rece. Sa sun la ambulanta. Din soc si sperietura, de 3 ori am gresit numarul de urgente desi il stiam pe de rost. Ambulanta sosii la cateva minute de la apel. Primul diagnostic : infarct. Nu mi-a dat drumul la mana nicio clipa. Se uita fix in ochii mei si cauta alinarea acolo. Eu am fost cea care mereu l-a incurajat si i-a spus ca totul va fi bine si incerca sa glumeasca mereu cand el zicea ca va muri intr-o zi. Cand a urcat in ambulanta striga dupa « fata lui ». Am mers cu el in ambulanta desi era cam interzis. M-a strans de mana tot drumul. La spital au incercat sa afle care e problema : era complet asimptomatic din punctul de vedere al unui infarct in desfasurare. Dupa asta au ajuns la concluzia ca nu era de fapt un infact ci un simplu preinfarct mai ales ca se legau si de istoricul lui medical (probleme cardiace). L-au internat la Cardiologie convinsi fiind ca trebuie sa fie legata de afectiunile inimii starea lui desi nu aveau nicio dovada concreta. Asteptau analizele de a doua zi dimineata. Dupa o noapte agonizanta, a doua zi am mers la spital si am innebunit cand am intrat in salon si nu l-am mai gasit acolo. Credeam ca tot spitalul intra in pamant odata cu mine (si ma aflam la etajul 10!). Am alergat disperata la prima persoana cu halat alb si am intrebat unde era persoana din patul gol. Mi-a zambit cu compasiune si mi-a spus sa ma linistesc (probabil ca eram livida, cu ochii mari, speriati si incercanati) ca nu s-a intamplat nimc : l-au mutat la un alt etaj pentru ca e o problema cu sangele lui – la Hematologie. Nici nu stiu cum am ajuns acolo (imi aduc aminte ca am luat-o pe scari pentru ca nu mai aveam rabdare sa stau la lift). Acolo l-am gasit intr-un pat dezbracat si cu fire in el. Am aflat ca tura soc de chimio-terapie reusise sa il distruga aproape de tot. Se intrebau cum de mai supravietuieste. Analizele erau potrivite mai degraba unui mort decat unei persoane vii. In mintea mea imi spuneam : omul asta a supravietuit atatia ani la niste lucruri mult mai rele. Trebuia sa mai moara de cateva ori pana acum. Am zambit un pic pentru ca nu era prima data cand auzisem aceasta fraza. O auzisem de cel putin trei ori pana acum. Poate ca tocmai acest lucru ma facea sa nu-mi pierd speranta
Tata era un luptatator. Ce putea fi acum atat de grav incat sa nu mai fie speranta ? Déjà e internat intr-un alt loc, nu la Oncologie. A facut déjà o saptamana de tratament care probabil acum isi face efectul. Candi si va reveni, va relua tratamentul si va fi totul ca inainte. Desi arata mai mult mort decat viu, inca nu disperam. A stat internat acolo aproape 3 saptamani. In tot acest timp starea lui a trecut prin faze crunte de disperare, plans, crize de nervi in care striga ca vrea sa moara : era un om de aproape 70 de ani pe care trebuiau sa-l schimbe de scutece, care nu putea manca singur, nu se putea da jos din pat, nu mai avea vene la maini in care sa fie intepat si avea o perfuzie bagata in artera femurala (la incheietura piciorului – cum se prinde de bazin). Ii era sila, rusine de el si de viata lui si vroia sa-l lasam acolo, sa nu ne mai ducem la el, sa-l lasam sa moara de foame si sa-l abandonam. Asta nu era viata. Acolo incercam sa fiu tare. Sa-l incurajez asa cum o faceam mereu. Cand plecam de acolo calcam pe strada ca o drogata. Nu stiam pe unde merg. Ma loveam de lumea din jur. Eram ametita de durere si spaima. Nu concepeam ce se intampla. In aceeasi perioada era sa fiu calcata de masini de cateva ori.
Tratamentul era simplu : injectarea unor leucocite (astea erau cele care lipseau in organism cu desavarsire si putea muri in orice clipa). Tratamentul reusise. Dupa 3 saptamani de stat pe spate intr-un pat de spital timp in care a fost spalat si schimbat si i s-a vorbit frumos doar cand eram noi acolo si dadeam bani, timp in care mergeam si il hraneam cu lingurita si ii taiam unghiile si il pieptanam pentru ca ii cadea parul de la citostatice. Il spalam zilnic cu servetele umede si il dadeam cu crema ca sa nu faca bube pe spate.
In sfarsit, il dadeau acasa. Ma gandeam ca e un semn bun : va continua tratamentul si se va insanatosi. Nu putea nici macar sa se tina pe picioare. Nu putea umbla. Toti muschii ii erau atrofiati. Mainile ii tremurau si nu putea sa-si duca lingura singur la gura. Trebuia sa fie schimbat si pus la plosca. Au urmat saptamani groaznice. Zilnic il masam cu alifii si faceam exercitii ca sa-i revina motilitatea. Il imbuibam cu vitamine si incercam sa-l determinam sa manance cat mai mult ca sa prinda puteri. Incepeam sa aplica asupra lui acelasi tratament ca pentru copii : il luam cu binisorul si incercam sa-i explic argumentele aduse in favoarea hranei si a incercarii de a se ridica si a merge zilnic cativa pasi. Dar se incapatana ca un catar in majoritatea timpului, alteori intelegea si colabora. Incepusem sa mergem la baie impreuna : ii era rusine ca trebuia sa-l car eu pe umeri (el care ma plimba in spate cand eram mica !). Ii era rusine de mama ca era nevoita sa-l schimbe si sa-l spele ca pe un copil.
Speram ca tratamentul initial si-a facut efectul si ca trebuia acum sa inceapa un altul cu pastile daca chimio nu mai era posibila. Dar, surpriza, nu existau pastile minune pentru boala lui ! Urma sa moara : verdictul era clar – nu apuca finalul anului (cateva luni, in cel mai optimist scenariu !). A fost ziua in care nu credeam ca aud corect. Ciudat e ca, in situatii de criza si eu si mama care e foarte prapastioasa si nu reactoneaza prea bine, am fost foarte lucide. Apoi a urmat ziua in care ne-a chemat sa ne dea morfina si sa ne spuna sa ne asteptam la zile si saptamani de groaza : « va urla de durere » spunea medicul. Deja era intr-o stare deplorabila : ma astepta zilnic acasa ca si cum aceea ar fi ultima zi in care ma vedea. Aproape ca nu mai putea manca de durere si nici sa bea apa. Zicea ca simte cum se stramteaza esofagul. Ne spunea mereu ca va muri. Cu o luna inainte de a se stinge m-a chemat si mi-a spus sa caut in pivnita banii stransi pentru mine. Sa o ajut pe mama daca se va intampla ceva. In tot acest timp mi-am impus sa nu plang de fata cu el. Sa nu-i arat ce stim noi. Plasturii cu morfina erau doar niste substante calmante si vindecatoare, pentru el. Nu stia ce ii dam. Pe langa durerea in gat, avea dureri groaznice de cap. Repeta intr-una ca a extins tumoarea la cap.
Nu a urlat de durere. S-a stins cu demnitate. Atat ca plangea uneori ca se vedea atat de neputincios si ca nu mai putea vorbi. E groaznic sa ma gandesc acum ca uneori nu mai suportam sa stau in camera cu el. Ca evitam revenirea acasa. Ca amanam momentul cat puteam. Ca ma prefaceam obosita ca sa nu-l mai aud cum se vaita sau sa nu-l mai vad cum sufera. Sa nu mai vad durerea in ochii lui. Ma gandeam cateodata ca ar fi o usurare pentru toti daca ar muri. Ma simt atat de vinovata ca gandeam asa atunci. La putin timp dupa ce s-a stins, am avut senzatia ca dorinta mea l-a ucis. Ma simteam atat de neputincioasa, eu, care gaseam mereu cuvinte sa-l alin. Ma durea durerea lui si ma durea ca nu puteam sa fac nimic. Pe el il durea dublu : fizic si sufleteste (ca ne chinuia pe noi).
Cu o saptamana inainte de a se stinge, a intrat intr-o pasa foarte proasta : s-a trezit intr-o zi ca nu mai putea vorbi articulat, ca nu mai putea inghiti. Am chemat medicul imediat si ne-a lasat niste perfuzii ca sa-l hranim. Nici aer nu mai putea trage in piept. Ne era teama sa nu se sufoce. In ultima saptamana nu a mai avut puterea nici sa se miste dintr-o camera in alta sa mearga la TV. Se uita prin geamul usii la emisiuni. Cel de la ambulanta ne-a zis sa ne pregatim. El spera sa apuce macar Invierea (Sarbatorile Pascale).
Din acel moment stiam ca nu mai e cale de intors. Era sigur acum. In fiecare seara ma astepta sa-i schimb perfuziile. Uneori spargeam vena si tasnea sangele. Nu stiam ce sa fac. Ma speriam si sunam sa vina doctorul sa faca alta gaura. In plus, trebuia injectat zilnic cu niste calmante foarte puternice. Vecinul care ii facea injectia ne spunea ca ii e tare mila de el ca e numai piele si os. Nu mai avea pic de carne pe el.
In ultima dimineata cand ne-am vazut, i-am pus perfuzia si aveam niste supa fiarta. A baut atunci dintr-o suflare jumatate de sticla de 0.5 de supa. Ma bucuram ca un copil. I-am dat mamei indicatii sa-i faca supa proaspata ca e semn bun daca are pofta de mancare dupa atata timp. Dupa, m-am ridicat de pe patul lui si i-am zis ca plec la birou. S-a uitat luuuung la mine parca sa ma intipareasca acolo undeva si mi-a zis un trist « bine ». Parca simtea ca nu o sa ma mai vada. Era prima zi cand la munca am stat mai calma ca de obicei. Nici nu am mai tresarit cand m-a sunat mama. Am raspuns asa de linistita si….am auzit atat : « Gabi, moare taica-tu ! Isi da ochii peste cap si nu mai vorbeste ! » Nu stiu cum am ajuns intr-un taxi plansa toata. Am chemat ambulanta si cand am ajuns acasa cei de acolo ne spuneau ca nu au ce face si ca trebuie sa chemam o ambulanta cu doctor. Era palid si nu mai putea deschide ochii. Mam dus si l-am strigat si doar a putut sa dea un pic din gene si atat. Nu mai putea sa miste nimic. L-am rugat sa ma stranga de mana si..nimic.
Cand a venit medicul nici macar nu a apucat sa intre in camera si a zis atat « e clar ! » Ce era clar pentru el devenise clar si pentru mine : murea. Mi-a zis sa-l tin pe oxigen cat mai avem in tub si apoi sa-i scot masca - oricum va muri in 5 minute sau poate 3 ore dar tot acolo vom ajunge. Era in coma de gradul 3. Am intrebat atat : « Domnule doctor, va rog, il mai doare ceva ? Mai simte ceva ? Nimic » Eram linistita si impacata ca nu mai sufera. Atat.
Dupa ce s-a terminat oxigenul si l-am lasat sa respire singur a inceput agonia : respira sacadat si uita uneori sa mai traga aer. Saream mereu si il zgaltaiam sau il strigam. Apoi am renuntat. Am adus lumanari si m-am asezat in genunchi, i-am luat mana intr-a mea si am zis impreuna Tatal Nostru si ne-am cerut iertare pentru toate pacatele.
La final, i-am tinut lumanarea 20 de minute : atat a durat agonia. Am stat aplecata spre fruntea lui cu lumanarea in mana si imi doream sa se termine. Nu mai aveam lacrimi, tremuram toata si era sa scap lumanarea de cateva ori din mana. Nu–mi mai controlam corpul. Spre final, cand plamanii nu mai puteau trage aer a icnit de cateva ori si si-a ridicat cosul pieptului cu atata forta incat am crezut ca vor iesi fluide peste tot (auzisem ca unii morti vomita si fac pe ei in momentul mortii). Am luat repede niste prosoape. Nu s-a intamplat nimic. Inainte sa nu mai respire deloc, a tras adanc ultima gura de aer de pe Pamant si apoi gata, a stras ochii si a inchis bine gura care a ramas neclintita pana cand i-au batut capacul in cuie ! S-a asezat parca pe perna in pozitia mortii si s-a aranjat singur : si-a inchis definitiv ochii si gura. Si…liniste ! Asa moare un om bolnav…… de Cancer !
