The book

Un uruit asurzitor intrerupse linistea primelor ore ale diminetii de Duminica. Era a treia alarma in ultima saptamana si parca de fiecare data era mai enervanta si zgomotoasa. Felicia tresari din asternut de parca astepta din clipa in clipa sa se napusteasca infirmiera la ea in celula. Era acea trezire brusca si violenta a simturilor adormite adanc in somnul de dimineata. Felicia simtea cum muschii I se contracta intr-un tremurat nervos si cum un val de caldura neobisnuita ii invadeaza obrajii. Primele picaturi de sudoare rece ii aparusera pe frunte sip e ceafa, la baza parului legat neglijent intr-o coada de cal. Prin fereastra cu storuri trase se vedea clar ca afara inca se inganau ziua cu noaptea. Era inca o zi in care nu mai era necesar sa se anunte trezirea. “Nebunii naibii! Iar s-a gasit vreunul sa isi aduca aminte ca e la balamuc…”, gandi Felicia cu obida.

Se ridica cu precautie in capul oaselor simtind inca acel tremurat nervos al muschilor si acea balanganire aproape bolnavicioasa a capului, ca si cum intreg organismul, fiecare muschi, membru si terminatie nervoasa erau telecomandate. In camera se distingeau foarte bine obictele de mobilier, daca se putea numi asa. Culoarea alba de spital le facea sa fie vizibile chiar sip e intuneric. Oricum, nu era mult de vazut: Felicia dormea direct pe podea, pe o saltea speciala, din burete. Peretii camerei erau capitonati astfel incat sa nu existe sanse de vatamare. In rest, cateva spoturi in capitonaj asigurau lumina in camera (atat cat era necesar – cateva ore dimineata si cateva ore seara, apoi se stingea automat, odata cu injectarea somniferului). Nimic altceva in camera. “Asa sunt probabil celulele pentru sinucigasi. Sa nu poata sa-si faca singuri rau. Ce ar putea sa faca? Sa se inece cu putin burete din saltea, poate.” Asa gandise in prima seara cand o adusesera la acest ospiciu.

In sfarsit lumina se aprinse in celula si infirmiera isi facu aparitia cu micul dejun. Azi era de garda Elena. De fapt, Elena era de garda in fiecare Duminica (cel putin asa observase Felicia in cele trei saptamani de cand se afla in spital). Elena era o femeie maruntica si cam grasa pentru statura ei. Avea parul de un blond spalacit. Se purta mereu facuta permanent si cu niste carlionti tapati si fixati probabil cu cel mai ieftin fixativ de pe piata. Astfel ca, toata podoaba capilara parea o retea ca la navoadele de prins peste si era imbacsita iar firele de par parca erau lipite. Coafura Elenei nu putea fi intregita decat de o figura fardata mult prea strident pentru varsta si ocupatia persoanei. Un fond de ten mai inchis la culoare o facea sa para ca poarta o masca pe fata, masca ce se termina brusc sub barbie. Sprancenele erau subtiate pana la disparitie si creionate asiduu cu maron. Pe gene, rimelul parea ca fusese aplicat peste alte cateva straturi din zilele precedente. Pometii erau de un roz inuman de strident iar fardul de obraz se termina brusc printr-o linie oblica, fix sub pomete. Pleoapele erau colorate in acelasi verde praz care nu se asorta niciodata cu nimic din ceea ce purta Elena pe sub halatul de infirmiera. In final, buzele subtiri si tuguiate, pe langa faptul ca dezvaluiau o personalitate malitioasa si vulgara, mai erau si colorate in aceeasi nuanta tipatoare de roz ca si obrajii. Elena nu facea rabat niciodata de la priviri veninoase si comportament inadecvat pentru locul in care se afla (se presupune ca trebuie sa te porti frumos si cald cu nebunii, mai ales cu cei cu tendinte suicidale). Se purta de parca iti facea o favoare ca se afla acolo si ca-ti aduce micul dejun in celula. Mai rau era ca trebuia ca pacientul sa o suporte pe intregul parcurs al mesei. Ea era cea care trebuia sa se asigure ca sinucigasul sa nu aiba vreo alta tentativa cu vreun cutit sau vreo furculita (si asa din plastic). Oricum, pacientii se puteau usor ineca cu mancarea pentru ca privirile inveninate ale Elenei ii faceau sa inghita cu noduri sis a se simta vinovati ca ei, in mizera lor existenta au indraznit sa incerce sa se sinucida ca sa ajunga in ospiciu si sa o deranjeze.

Elena inainta cu precautia obisnuita catre patul Feliciei care o privea inca naucita de trezirea brusca. “Buna dimineata!”, rosti cu raceala Elena.

“Azi avem ceva special la micul dejun: macaroane cu branza!” si izbucni intr-un ras isteric. Macaroane cu branza aveau in fiecare dimineata la micul dejun. Bucatarul sau bucatareasa parca lucrau dupa alt fus orar. In general, in spitale, macaroanele cu branza se servesc seara, la cina. Nu dimineata.

“Complimente bucatarului, atunci.”, raspunse ironic Felicia.

‘’Ne simtim mai bine dispuse azi, sa inteleg?’’

“Da. Poti sa-I spui medicului ca azi sunt in stare sa mananc singura, te rog.”continua Felicia jocul.

“Cu atitudinea asta o sa mai fie multe Duminici de indurat!”, raspunse intepata Elena.

Felicia renunta sa mai replice si lua farfuria, uitandu-se cu scarba la continutul ei. “Cred ca o sa ma omoare ei cu mancarea, pana sa apuc sa imi tai eu venele”, gandi ea.

Felicia era tipul de fata care la batranete nu va arata cu mult altfel decat la tinerete. Inalta, osoasa, cu umeri lati si carne putina pe trup. Cu gesturi repezi si hotarate dar cu o voce joasa si soptita care contrastau in mod direct cu aspectul ei baietesc. O tradau parul lung, strans mereu in coada si sanii care apareau de sub imbracaminte. Parul carliontat statea mereu sugrumat intr-o coada la spate. Era singurul element care indulcea intr-ucatva trasaturile aspre ale Feliciei. Spre deosebire de Elena aici prezenta, Felicia nu pusese in viata ei fard pe obraji. Fata, prelunga, cu frunte inalta si ochi negri acoperiti cu niste gene lungi si dese, cu sprancene conturate si coborate, cu un nas prelung si carn si gura mare cu buze late – era o fata nici urata nici frumoasa. Era o fata…comuna care trada insa semnele unei copilarii si unei adolescente fara zambet si jocuri, semnele unor suferinte si greutati lasate mult prea devreme pe umeri prea tineri, in sfarsit, semnele unei coaceri fortate. In privirea jucausa nu se vedea niciodata vreun semn de mirare de parca tot ce se petrecea era ata de natural. Nici macar moartea nu reusea sa o impresioneze pe Felicia. Poate de aceea o alesese ca “partenera” de drum cu trei saptamani inainte.

Moartea unui om

"Gabi, spune-mi, tu de ce esti atat de sigura ca nu vei fuma niciodata? Ce te-a facut sa nu incerci niciodata?", ma intreba acum cateva zile un coleg care incearca sa se lase de acest viciu. Pana acum credeam ca principala  motivatie a unei persoane de a se lasa de fumat ar trebui sa fie banii - economia facuta in momentul in care nu mai "arzi" banii pe tigari.....Asta am si incercat sa-l fac sa vada si pe el si pe ceilalti cu care am mai discutat de-a lungul timpului asupra acestui subiect: economia de bani. "Imagineaza-ti ca poti pleaca in fiecare sfarsit de luna la plimbare cu economia de bani pe care o faci daca nu mai fumezi!" Si oricat de importanti sunt banii se pare ca nu sunt un argument suficient. In plus, incepeam cu un asemenea argument pentru ca eu insami credeam ca intr-adevar sunt cei care pot avea cea mai mare impact asupra oamenilor din ziua de azi, axati pe castig. Credeam ca percuteaza cel mai bine la aceasta idee. Ca pe toate celelalte: miros urat in haine, pe piele, in gura, dantura stricata si alte bube cu care apare acest viciu nici nu mai merita sa le mentionez. Sa fim seriosi, cati dintre noi ne gandim cand suntem tineri la toate acestea?

Dar, de data asta, parca ceva s-a aprins in capul meu, o lumina: am vazut intr-o clipita care e adevaratul motiv pentru care eu nu am fost niciodata curioasa sa fumez...Tata! Desi niciodata nu am realizat asta, boala de care tata a suferit in mare parte din adolescenta si maturizarea mea m-a impactat atat de mult incat, desi inconstient, asta e singurul si unicul motiv al meu. Eu nu stiu cum e sa mirosi a fum de tigara, sa iti strici dintii, sa cheltui bani pe tigari (simteam lipsa foarte putin cand eram copil pt ca nu o constientizam)...nu stiu niciuna din acestea dar, cu toate astea, starea unui om drag, de langa mine m-a facut sa stiu in sinea mea ca eu  nu voi face asta...

Asta i-am spus si lui Virgil...Am inceput cu argumentul suprem: banii. Am continuat cu argumentele legate de igiena personala. Cand i-am spus insa ca stiu cum e sa moara un om din aceasta cauza a ramas uimit. Nu m-am gandit niciodata ca o asemenea poveste ar misca pe cineva. Mi-a replicat ca a mai auzit cazuri dar ca niciodata nu l-au impactat ca acum cand aude de la un cunoscut. Ca e constient ca sunt multe boli provocate de fumtul excesiv dar ca nu s-a gandit serios pana acum la ele....Si eu am mentionat faptul intr-o doara...negandindu-ma ca de fapt asta e argumentul care ar trebui sa fie cel mai important: viata si o moarte frumoasa, de batranete, nu chinuitoare si dureroasa cum e Cancerul....

Povestea tatei e trista atat pentru el dar mai mult pentru cei din jurul lui. S-a imbolnavit de cancer laringian cand eu aveam vreo 13 ani. Atunci am realizat ca trebuie sa fie ceva serios daca mama era mereu trista si plansa, daca trebuia sa mergem la spital la tata aproape zilnic. Vedeam in ochii tuturor persoanelor cu care ne intalneam compasiunea si mila fata de situatia mamei. Toata lumea spunea ca e din cauza fumatului. I s-a interzis sa mai fumeze dar la 2 saptamani de la operatie s-a apucat din nou. Operatia a fost un succes: au extirpat tumoarea si se parea ca tratamentul merge spre vindecare. Pentru prima data l-am vazut pe tata intr-o stare deplorabila: tras la fata livid, cu cearcane adanci si cu privirea pierduta si speriata. M-a pus sa ma uit la el in gat sa vad acel "crater" care ramasese in urma extirparii. Nu mai stiu exact de ce m-a supus acestei experiente traumatizante..Cert e ca atunci cand am vazut ce era acolo (chiar si acum, dupa 15 ani de la operatie si inca 1 an de la moartea tatei) inca am imaginea acelei rani adanci si acelui interior de esofag care nu mai arata cu nimic din ceea ce stiam eu la cei 13 ani ai mei, ca arata. Cred ca acela e momentul de rascruce in care ceva acolo in mine m-a facut sa stiu ca nu voi pune niciodata gura pe vreo tigara.

De atunci, fiecare an era decisiv : traiam cateva zile cu inima in gat de emotie. Desi nu realizam prea bine ce insemna, de fiecare data cand tata se plangea ca se simte rau ceva in stomacul meu tremura si incercam sa imi imaginez ca e doar un vis si ca va trece. Cred ca realizam ce inseamna aceasta boala si ca el poate muri…Era o stare de panica pe care nu o pot descrie decat ca pe un dardait si un frig care parca se concentra la mine in stomac.

Anual, analizele ieseau bine. Boala stagnase. Tata incepuse mai abitir vechiul obicei (vechile obiceiuri, mai bine zis). Ca o paranteza : de ce oamenii refuza sa creada ca ceea ce le face rau chiar le face rau ? Dau vina mereu pe orice altceva din jur. Asa se intampla cu viciosii in general : mintea lor refuza sa indeparteze exact motivul care le provoaca raul fizic tocmai fiindca sunt dependenti psihic de acel motiv.

Au trecut anii, am crescut cu aceeasi teama si acelasi fior rece de cate ori auzeam ca se vaita ca se simte rau. Dar nu renunta nici la ceea ce-i facea rau. Din nefericire, dupa aproximativ 11-12 ani de la operatie starea lui incepuse sa se degradeze pentru ca si alte afectiuni puneau stapanire pe un trup torturat de atatea vicii si delasare. Corpul omenesc este atat de puternic si de tolerant, mai ales cu unele persoane care-si bat joc de el la modul cel mai crunt posibil si care se ghideaza dupa teoria « O zi in plus sau in minus de viata ce mai conteaza ? »

Din fericire, inca nu era vorba de aceeasi boala. Lucrurile inca erau calme. Linistea de dinaintea furtunii. Si corpul a fost in continuare torturat si supus unor experimente traumatizante. Intr-o zi a spus stop. Trecusera aproape 15 ani de cand s-a depistat boala si s-a actionat asupra ei. Controlul anual mai mult impus de starea rea din ultimele luni a dezvaluit un lucru de care toti ne-am temut atatia ani incat nu mai credeam ca e posibil sa se intample : recidiva intr-o varianta mult mai agresiva a bolii. Tratamentul trebuia aplicat imediat si feroce ca sa poata lupta cu ceea ce era acolo. Dar un corp imbatranit si torturat continuu de vicii, lipsit de minimul de vitamine si hrana, muncit pana la epuizare pentru nu stiu exact ce motiv care nu avea nicio legatura cu realitatea cotidiana nu mai putea face unui tratament soc. Asta urma sa aflam intr-o zi de Decembrie, cu aproape 2 saptamani inainte de Nasterea Domnului. Tata a intrat in colaps dupa o saptamana de chimio-terapie, saptamana in care statea zilnic cate 5 ore cu perfuzii cu substanta cea mai distrugatoare pentru organism si totul pentru a lupta cu tumoarea care castiga teren zilnic. Nici macar substanta nu reusea sa faca fata distrugerii. Ce a reusit insa a fost sa distruga un om care acum tremura de socul in care intrase organismul sau. Ma uitam la el speriata si totodata incercand sa imi pastrez sangele rece. Sa sun la ambulanta. Din soc si sperietura, de 3 ori am gresit numarul de urgente desi il stiam pe de rost. Ambulanta sosii la cateva minute de la apel. Primul diagnostic : infarct. Nu mi-a dat drumul la mana nicio clipa. Se uita fix in ochii mei si cauta alinarea acolo. Eu am fost cea care mereu l-a incurajat si i-a spus ca totul va fi bine si incerca sa glumeasca mereu cand el zicea ca va muri intr-o zi. Cand a urcat in ambulanta striga dupa « fata lui ». Am mers cu el in ambulanta desi era cam interzis. M-a strans de mana tot drumul. La spital au incercat sa afle care e problema : era complet asimptomatic din punctul de vedere al unui infarct in desfasurare. Dupa asta au ajuns la concluzia ca nu era de fapt un infact ci un simplu preinfarct mai ales ca se legau si de istoricul lui medical (probleme cardiace). L-au internat la Cardiologie convinsi fiind ca trebuie sa fie legata de afectiunile inimii starea lui desi nu aveau nicio dovada concreta. Asteptau analizele de a doua zi dimineata. Dupa o noapte agonizanta, a doua zi am mers la spital si am innebunit cand am intrat in salon si nu l-am mai gasit acolo. Credeam ca tot spitalul intra in pamant odata cu mine (si ma aflam la etajul 10!). Am alergat disperata la prima persoana cu halat alb si am intrebat unde era persoana din patul gol. Mi-a zambit cu compasiune si mi-a spus sa ma linistesc (probabil ca eram livida, cu ochii mari, speriati si incercanati) ca nu s-a intamplat nimc : l-au mutat la un alt etaj pentru ca e o problema cu sangele lui – la Hematologie. Nici nu stiu cum am ajuns acolo (imi aduc aminte ca am luat-o pe scari pentru ca nu mai aveam rabdare sa stau la lift). Acolo l-am gasit intr-un pat dezbracat si cu fire in el. Am aflat ca tura soc de chimio-terapie reusise sa il distruga aproape de tot. Se intrebau cum de mai supravietuieste. Analizele erau potrivite mai degraba unui mort decat unei persoane vii. In mintea mea imi spuneam : omul asta a supravietuit atatia ani la niste lucruri mult mai rele. Trebuia sa mai moara de cateva ori pana acum. Am zambit un pic pentru ca nu era prima data cand auzisem aceasta fraza. O auzisem de cel putin trei ori pana acum. Poate ca tocmai acest lucru ma facea sa nu-mi pierd speranta

Tata era un luptatator. Ce putea fi acum atat de grav incat sa nu mai fie speranta ? Déjà e internat intr-un alt loc, nu la Oncologie. A facut déjà o saptamana de tratament care probabil acum isi face efectul. Candi si va reveni, va relua tratamentul si va fi totul ca inainte. Desi arata mai mult mort decat viu, inca nu disperam. A stat internat acolo aproape 3 saptamani. In tot acest timp starea lui a trecut prin faze crunte de disperare, plans, crize de nervi in care striga ca vrea sa moara : era un om de aproape 70 de ani pe care trebuiau sa-l schimbe de scutece, care nu putea manca singur, nu se putea da jos din pat, nu mai avea vene la maini in care sa fie intepat si avea o perfuzie bagata in artera femurala (la incheietura piciorului – cum se prinde de bazin). Ii era sila, rusine de el si de viata lui si vroia sa-l lasam acolo, sa nu ne mai ducem la el, sa-l lasam sa moara de foame si sa-l abandonam. Asta nu era viata. Acolo incercam sa fiu tare. Sa-l incurajez asa cum o faceam mereu. Cand plecam de acolo calcam pe strada ca o drogata. Nu stiam pe unde merg. Ma loveam de lumea din jur. Eram ametita de durere si spaima. Nu concepeam ce se intampla. In aceeasi perioada era sa fiu calcata de masini de cateva ori.

Tratamentul era simplu : injectarea unor leucocite (astea erau cele care lipseau in organism cu desavarsire si putea muri in orice clipa). Tratamentul reusise. Dupa 3 saptamani de stat pe spate intr-un pat de spital timp in care a fost spalat si schimbat si i s-a vorbit frumos doar cand eram noi acolo si dadeam bani, timp in care mergeam si il hraneam cu lingurita si ii taiam unghiile si il pieptanam pentru ca ii cadea parul de la citostatice. Il spalam zilnic cu servetele umede si il dadeam cu crema ca sa nu faca bube pe spate.

In sfarsit, il dadeau acasa. Ma gandeam ca e un semn bun : va continua tratamentul si se va insanatosi. Nu putea nici macar sa se tina pe picioare. Nu putea umbla. Toti muschii ii erau atrofiati. Mainile ii tremurau si nu putea sa-si duca lingura singur la gura. Trebuia sa fie schimbat si pus la plosca. Au urmat saptamani groaznice. Zilnic il masam cu alifii si faceam exercitii ca sa-i revina motilitatea. Il imbuibam cu vitamine si incercam sa-l determinam sa manance cat mai mult ca sa prinda puteri. Incepeam sa aplica asupra lui acelasi tratament ca pentru copii : il luam cu binisorul si incercam sa-i explic argumentele aduse in favoarea hranei si a incercarii de a se ridica si a merge zilnic cativa pasi. Dar se incapatana ca un catar in majoritatea timpului, alteori intelegea si colabora. Incepusem sa mergem la baie impreuna : ii era rusine ca trebuia sa-l car eu pe umeri (el care ma plimba in spate cand eram mica !). Ii era rusine de mama ca era nevoita sa-l schimbe si sa-l spele ca pe un copil.

Speram ca tratamentul initial si-a facut efectul si ca trebuia acum sa inceapa un altul cu pastile daca chimio nu mai era posibila. Dar, surpriza, nu existau pastile minune pentru boala lui ! Urma sa moara : verdictul era clar – nu apuca finalul anului (cateva luni, in cel mai optimist scenariu !). A fost ziua in care nu credeam ca aud corect. Ciudat e ca, in situatii de criza si eu si mama care e foarte prapastioasa si nu reactoneaza prea bine, am fost foarte lucide. Apoi a urmat ziua in care ne-a chemat sa ne dea morfina si sa ne spuna sa ne asteptam la zile si saptamani de groaza : « va urla de durere » spunea medicul. Deja era intr-o stare deplorabila : ma astepta zilnic acasa ca si cum aceea ar fi ultima zi in care ma vedea. Aproape ca nu mai putea manca de durere si nici sa bea apa. Zicea ca simte cum se stramteaza esofagul. Ne spunea mereu ca va muri. Cu o luna inainte de a se stinge m-a chemat si mi-a spus sa caut in pivnita banii stransi pentru mine. Sa o ajut pe mama daca se va intampla ceva. In tot acest timp mi-am impus sa nu plang de fata cu el. Sa nu-i arat ce stim noi. Plasturii cu morfina erau doar niste substante calmante si vindecatoare, pentru el. Nu stia ce ii dam. Pe langa durerea in gat, avea dureri groaznice de cap. Repeta intr-una ca a extins tumoarea la cap.

Nu a urlat de durere. S-a stins cu demnitate. Atat ca plangea uneori ca se vedea atat de neputincios si ca nu mai putea vorbi. E groaznic sa ma gandesc acum ca uneori nu mai suportam sa stau in camera cu el. Ca evitam revenirea acasa. Ca amanam momentul cat puteam. Ca ma prefaceam obosita ca sa nu-l mai aud cum se vaita sau sa nu-l mai vad cum sufera. Sa nu mai vad durerea in ochii lui. Ma gandeam cateodata ca ar fi o usurare pentru toti daca ar muri. Ma simt atat de vinovata ca gandeam asa atunci. La putin timp dupa ce s-a stins, am avut senzatia ca dorinta mea l-a ucis. Ma simteam atat de neputincioasa, eu, care gaseam mereu cuvinte sa-l alin. Ma durea durerea lui si ma durea ca nu puteam sa fac nimic. Pe el il durea dublu : fizic si sufleteste (ca ne chinuia pe noi).

Cu o saptamana inainte de a se stinge, a intrat intr-o pasa foarte proasta : s-a trezit intr-o zi ca nu mai putea vorbi articulat, ca nu mai putea inghiti. Am chemat medicul imediat si ne-a lasat niste perfuzii ca sa-l hranim. Nici aer nu mai putea trage in piept. Ne era teama sa nu se sufoce. In ultima saptamana nu a mai avut puterea nici sa se miste dintr-o camera in alta sa mearga la TV. Se uita prin geamul usii la emisiuni. Cel de la ambulanta ne-a zis sa ne pregatim. El spera sa apuce macar Invierea (Sarbatorile Pascale).

Din acel moment stiam ca nu mai e cale de intors. Era sigur acum. In fiecare seara ma astepta sa-i schimb perfuziile. Uneori spargeam vena si tasnea sangele. Nu stiam ce sa fac. Ma speriam si sunam sa vina doctorul sa faca alta gaura. In plus, trebuia injectat zilnic cu niste calmante foarte puternice. Vecinul care ii facea injectia ne spunea ca ii e tare mila de el ca e numai piele si os. Nu mai avea pic de carne pe el.

In ultima dimineata cand ne-am vazut, i-am pus perfuzia si aveam niste supa fiarta. A baut atunci dintr-o suflare jumatate de sticla de 0.5 de supa. Ma bucuram ca un copil. I-am dat mamei indicatii sa-i faca supa proaspata ca e semn bun daca are pofta de mancare dupa atata timp. Dupa, m-am ridicat de pe patul lui si i-am zis ca plec la birou. S-a uitat luuuung la mine parca sa ma intipareasca acolo undeva si mi-a zis un trist « bine ». Parca simtea ca nu o sa ma mai vada. Era prima zi cand la munca am stat mai calma ca de obicei. Nici nu am mai tresarit cand m-a sunat mama. Am raspuns asa de linistita si….am auzit atat : « Gabi, moare taica-tu ! Isi da ochii peste cap si nu mai vorbeste ! » Nu stiu cum am ajuns intr-un taxi plansa toata. Am chemat ambulanta si cand am ajuns acasa cei de acolo ne spuneau ca nu au ce face si ca trebuie sa chemam o ambulanta cu doctor. Era palid si nu mai putea deschide ochii. Mam dus si l-am strigat si doar a putut sa dea un pic din gene si atat. Nu mai putea sa miste nimic. L-am rugat sa ma stranga de mana si..nimic.

Cand a venit medicul nici macar nu a apucat sa intre in camera si a zis atat « e clar ! » Ce era clar pentru el devenise clar si pentru mine : murea. Mi-a zis sa-l tin pe oxigen cat mai avem in tub si apoi sa-i scot masca - oricum va muri in 5 minute sau poate 3 ore dar tot acolo vom ajunge. Era in coma de gradul 3. Am intrebat atat : « Domnule doctor, va rog, il mai doare ceva ? Mai simte ceva ? Nimic » Eram linistita si impacata ca nu mai sufera. Atat.

Dupa ce s-a terminat oxigenul si l-am lasat sa respire singur a inceput agonia : respira sacadat si uita uneori sa mai traga aer. Saream mereu si il zgaltaiam sau il strigam. Apoi am renuntat. Am adus lumanari si m-am asezat in genunchi, i-am luat mana intr-a mea si am zis impreuna Tatal Nostru si ne-am cerut iertare pentru toate pacatele.

La final, i-am tinut lumanarea 20 de minute : atat a durat agonia. Am stat aplecata spre fruntea lui cu lumanarea in mana si imi doream sa se termine. Nu mai aveam lacrimi, tremuram toata si era sa scap lumanarea de cateva ori din mana. Nu–mi mai controlam corpul. Spre final, cand plamanii nu mai puteau trage aer a icnit de cateva ori si si-a ridicat cosul pieptului cu atata forta incat am crezut ca vor iesi fluide peste tot (auzisem ca unii morti vomita si fac pe ei in momentul mortii). Am luat repede niste prosoape. Nu s-a intamplat nimic. Inainte sa nu mai respire deloc, a tras adanc ultima gura de aer de pe Pamant si apoi gata, a stras ochii si a inchis bine gura care a ramas neclintita pana cand i-au batut capacul in cuie ! S-a asezat parca pe perna in pozitia mortii si s-a aranjat singur : si-a inchis definitiv ochii si gura. Si…liniste ! Asa moare un om bolnav…… de Cancer !

Schimbari...

Deunazi am iesit la o intrunire cu vechi colegi (unii numiti chiar prieteni in anumite contexte) cu care am lucrat in echipa din compania unde activez si azi. Fiecare a pornit pe un alt drum. Ne-am intalnit acolo acum cativa ani. De fapt, ei au venit pe parcurs si am incercat sa facem o echipa inchegata. De cand s-au schimbat lucrurile si au mai plecat din acest loc, ne-am tot strans la diverse reuniuni si sarbatoriri ca sa depanam amintiri si sa vedem fiecare ce mai face si cu ce-si mai omoara timpul.
M-am pregatit de aceasta intalnire cu toata bucuria si entuziasmul cuvenit stiind ca sunt intotdeauna placute astfel de evenimente. Mai ales cu gasca de indivizi care mai decare mai zapacit si "desucheat".
Observ insa ca tot ceea ce ne-a legat o perioada de timp a fost locul de munca. Acolo aveam activitati comune si poate si pasiuni comune. Acum, ca doar cativa am mai ramas acolo, ii simtyeam pe ceilalti straini de mine si de viata mea si simteam ca nu mai pot sa ma integrez in echipa si ca fiecare are alt context la care sa se ralieze. Nu cautam gasca pentru extraordinara prietenie care ne lega ci pentru ca ma scoteau din starea cotidiana si toti "munceam" in echipa pentru a ne simti bine. Din pacate, echipa s-a destramat odata cu accederea fiecaruia la alta echipa. Am vazut un Silviu total schimbat, fara acel entuziasm nativ de a face glume deplasate sau nesarate care erau deliciul mesei atunci cand ieseam in gasca. Am vazut o Cami mult prea departe de lumea noastra. Acum umbla in cercuri unde se joaca jocuri de societate, cu oameni care merg la evenimente mondene. Are un job intr-o alta organizatie, cu alte viziuni de parvenire decat organizatia veche. Viziuni care se potrivesc cu felul ei de a vedea lumea. Am vazut o Marie care parea total debusolata si care vorbea cu stangacie dar si cu obisnuita discretie de noua relatie. Mi s-a parut aproape singura entuziasmata sa ne vada si sa vrea sa stie cat mai multe despre fiecare. Cami avea ceva de obiectat sau de concluzionat sau de sfatuit pentru fiecare. Silviu le cam stia pe toate. Ancuta a ramas acelasi copilzapacit si care spune tot ce are pe suflet iar Alexandra mi s-a parut cea mai stinghera si cea care nu-si gasea deloc locul in peisaj. De altfel, asa ma simteam si eu. Eu insa, incercam sa-i portretizez pe fiecare si sa-mi dau seama unde anume s-a produs schimbarea.
Sau poate ca m-am schimbat eu? Sau poate sunt doar invidioasa ca ei au reusit si in afara organizatiei si ca poate ne e frica sa nu esuam noi, restul? Nu stiu exact acum dar stiu ca nu ma mai regasesc in acest grup de oameni. Ca poate m-am regasit atat cat sa evadez chiar eu din cotidian. Ca poate i-am folosit doar ca sa pot sa nu ma mai gandesc la ale mele? Nu stiu nici asta. Stiu doar ca, daca e sa ma intrebati acum daca am prieteni pot spune ca nu. Am doar cunostinte si poate oameni bine intentionati care ma vor in jurul lor din anumite motive si care poate vor doar sa arate ca ei pot sa sara la nevoie in ajutorul cuiva....
Sau poate asa se manifesta maturizarea?

Capitole in viata....

"Cand o usa se inchide,alta se deschide; dar sunt dati cand ramanem atata timp privind una inchisa incat nu putem vedea toate celelalte care sunt deschise pentru noi. Nu zabovi prea mult in fata usii inchise. Fa-ti curaj si bate la celelalte si deschide-le. Vei vedea ca la un moment dat vei patrunde pe usa care-ti era destinata."

Capitole in viata unui om - astea sunt usile. Experiente care ne marcheaza - uneori atat de mult ca uitam sa mai iesim din ele. Ramanem ancorati intr-o realitate trecuta si ne alimentam trairile cu sentimente vechi, frustrari si angoase dar si cu iluzii despre un viitor mai bun sau apropiat de dorinta noastra. Din pacate, ne petrecem timpul si ne utilizam energia in fata unei usi inchise si lipsim din viata noastra, aproape nemotivat. De ce? Pentru ca nu vedem usa inchisa - o vedem intredeschisa. Ni se pare mereu ca dincolo de marginea invizibila a usii va veni cineva si o va deschide din nou pentru noi...Dar e inchisa. Iluzia ca pare intredeschisa vine din faptul ca, si universul din spatele usii traieste aceeasi senzatie sau vrea sa prelungeasca agonia si atunci, intre voi se creeaza un camp electromagnetic foarte puternic care anuleaza efectul de usa inchisa si lasa sa se intrevada raza de lumina de la capat. E de fapt, doar gura cheii prin care mai indraznim sa privim si care ne ofera o imagine si o perceptie vaga asupra universului de dincolo. De fapt, observam doar imagini ciuntite, deformate, bucati de scena rupte din context si pe care nu le putem intelege fara o imagine de ansamblu. Si incepem sa presupunem ca e intr-un fel si nu in altul ca e asa si nu altfel...Dar usa e inchisa! Pentru totdeauna!

O vedem in sfarsit inchisa abia cand contextul pe care-l recladim dupa ce tot am tras cu ochii prin gaura cheii nu mai are sens pentru noi sau cand imaginea e atat de deformata incat viziunea de ansamblu ni se pare haotica si lipsita de culoare. Cand scena ne raneste sau ne provoca repulsie. Atunci ne indreptam din mijloc, ne ridicam si nu mai privim prin gaura cheii ci vedem in fata noastra cat se poate de clar usa...inchisa.
Abia atunci ne intoarcem cu spatele catre ea (stim exact unde e dar nu mai vrem sa ne intoarcem sa privim la ea sau prin gura cheii). Si plecam pe holul lung al vietii sa descoperim o alta usa care nu e inchisa sau care poate ni se deschide cand trecem pe langa ea. Am batut la multe usi dar mereu ma intorceam sa privesc pe gura cheii usii vechi. Ma intorceam din drumul meu de fiecare data si mereu mi se parea mai greu sa plec de langa ea si sa parcurg inca o data holul lung pe care-l invatasem pe de rost. Stiam unde e fiecare usa la care am batut. Unele inca erau intredeschise. Altele au ramas mereu deschise pentru mine dar am ales sa ies eu pe ele si sa nu mai privesc inapoi. Altele mi-au ramas ca locuri unde ma pot retrage la un pahar de vorba cu locatarii. Acolo am lasat un loc de buna ziua.
Dar vine si ziua cand ai o usa numai a ta, deschisa pentru tine. Nu stii inca daca e usa destinata dar stii ca ti s-a deschis in fata cu un scop. Stii ca numai patrunzand prin ea vei putea afla daca era destinata tie sau nu. Holul e lung si nu stii unde e capatul sau daca usa e una apropiata de capat sau decisiva in viata ta. Patrunzi pe ea cu entuzismul unui copil dar si cu neincrederea unui om care a vazut multe usi. E oare "USA"? Sau e inca o usa din nenumaratele care exista pe holul vietii tale? Nu ramane decat sa stai in incaperea aceea cat se poate de mult si sa faci ca acel context, scenariu sa fie cat mai aproape de tine si de adevarurile din viata ta. Sa faci ca povestea din spatele usii sa fie si povestea ta. Vei stii exact daca te poti integra in acel loc sau cand e cazul sa tragi zavorul si sa iesi sau, daca nu stii, te vor ajuta altii sa iesi pe usa: asa e in fiecare "camera" - ori iesi de buna voie, ori esti ajutat. Ce-i al tau pe drept e doar holul. De acolo nu te da nimeni afara decat daca exista o fereastra in el care te trage spre exterior. In rest, in fiecare camera trebuie sa te adaptezi. Fie te impui fie te supui. Depinde numai de tine sa faci camera cat mai locuibila - un camin. Caminul tau, viata ta. Camera ta. Iar usa sa fie cat mai inchisa si cat mai putin vizibila. Atunci vei sti ca acolo e locul tau. Ca iesi pe hol doar ca sa indeplinesti alte indatoriri dar mereu stii adresa si poti sa te intorci in camera TA.

Cu timpul.....

“…as fi vrut sa il pedepsesc sa simta cum se
misca pamantul sub picioarele lui ca m-a pierdut, as fi vrut sa am curajul sa dispar cateva
zile si sa vad daca imi simte lipsa. Eu nu pot sa am rabdare…nu stiu sa am rabdare cand
toata fiinta mea cere cu disperare ceva…e ca si cum ai cazut in desert si ai nevoie de
apa…iar el imi cerea sa am rabdare…Am facut ca si omul din desert, am trait cu iluzia,
am stat calma si mi-am potolit setea fictiv imaginandu-mi izvorul repede si rece de
munte…Si ma intreba de ce nu ies din casa. Ar fi fost ironia sortii, sa vad cupluri
imbratisandu-se si cum se saruta, sa vad oameni normali care stau unul langa altul chiar
daca nu vor fi impreuna o viata, sa imi vad prietenele discutand despre iubitii lor, sa vad
barbatii care incearca sa se apropie de mine cand simpla lor atingere ma face sa simt ca l-am
tradat pe A. Atat de mult tineam la fiecare secunda petrecuta cu el incat preferam sa
raman asteptandu-l, de teama de a nu se intoarce mai devreme iar eu sa nu fiu. Desi
pentru el nu era o tragedie..era pentru mine, pentru ca asa sunt eu…vreau sa ma daruiesc
toata, vroiam sa suplinesc lipsa lui fizica si sa fiu aici macar sa ii ascult respiratia. De-ar
fi stiut cate lacrimi au curs din ochii mei pentru ca ma lasa singura, pentru fiecare cuvant
rece si dur pe care il rostea, pentru fiecare clipa in care eu nu eram langa el sa il vad, sa il
simt, de-ar fi stiut cum imi doream sa fiu macar o bucata de mobila in camera lui. Nu m-a
iubit mai mult decat mine!! Nu cred asta deloc! Departarea lui treptata nu imi dadea un
sentiment de liniste sau echilibru cum simtea el..ci dimpotriva. Nu puteam sa interpretez
decat ca s-a dus magia, ca nu mai are ce sa imi spuna, ca s-a obisnuit cu mine, ca ii pasa
de mine si atat si intr-o zi am sa ma trezesc ca va disparea de tot iar cand am sa il caut imi
va da explicatii penibile. Ba chiar teama de a nu-l pierde imi indrepta judecata catre
motive probabil absurde…ma gandeam ca poate chiar asta si cauta, sa ma indeparteze
incet, pentru ca oricum nu va fi nimic mai departe, doar isi revarsa ultimele sclipiri de
pasiune pentru mine.”

Asa imi scria acum vreo cativa ani prietena mea, Alina A.....Si avea dreptate intru totul: e singura care a putut sa descrie cat mai aproape de realitate ceea ce simteam acum mai bine de 2 ani...Dar, o lectie invatata valoreaza cat o mie de cuvinte iar sintagma "timpul le vindeca pe toate" e perfect adevarata. Din pacate, ne dam seama greu sau lasam prea mult timp sa curga intre ceea ce stim ca trebuie sa se intample si momentul 0 cand, in sfarsit, se intampla.
Eu sunt o perfectionista, chiar si in amor. Si vreau sa dau si sa primesc totul. Nu ma multumesc niciodata cu jumatati de masura sau cu gandul: lasa ca merge si asa. Am trecut prin experiente in amor "regretabile" as putea spune. Dragostea e intr-adevar o boala pentru ca nu mi pot explica altfel fenomenul de a te durea. Daca nu e o boala atunci de unde durerea provocata? E ca.....raceala (?). Vine pe nepregatite uneori, alteori dupa indelungi "negocieri". Initial iti confera o stare de beatitudine, amorteala, somnolenta chiar relaxare si apoi incep durerile: nas, cap, ochi. Simptomele asociate ca stranut, dureri in gat etc. E prosteasca asocierea, recunosc, dar, nu ma pot gandi la o alta boala despre care sa poti spune ca are o instalare destul de "blanda", nu?
In sfarsit, un lucru e clar: ne place boala asta cu tot cu durerea provocata de ea. Da, am vrut sa-l vad cum sufera ca m-a pierdut, cum il doare. As fi vrut sa pun durerea mea la el in piept. Sa sufere din vina de a ma fi ranit. Da, poate ca simteam nevoia sa fiu compatimita. La un moment dat chiar am vrut sa vina inapoi din mila. Cata prostie si injosire poate zace intr-o femeie indragostita........Vroiam sa-l vad umilit, invins de viata. Mi-l imaginam singur si neajutorat fara mine, cersind pe strada, printre masini iar eu, trecand prin intersectie, coboram geamul si ii dadeam de pomana, mandra si cu un rictus de "ti-am spus eu".....Ce prostie! Mda, acum stiu ca nimic nu ar mai fi fost la fel. Viata mea alaturi de el nu ar mai fi avut sens, farmec (a avut vreodata?).
Simteam ce zice Alina: nu mai aveam aer fara el, simteam cum ma secatuiesc de vlaga si mi placea gandul ca voi muri din dragoste. Ca lumea va sti de ce ma aflu in cosciug si-l va condamna. Ma bucura gandul ca il voi pedepsi cu propria sa constinta. Ca ma voi razbuna bantuindu-l noaptea si ziua pana imi va cere iertare si apoi il voi ajuta sa iasa din starea aceea jalnica spunandu-i ca l-am iertat si ca il voi calauzi viata intreaga...
Ma gandeam cu atata placere la durerea mea. Imi inchipuiam lucruri nebanuite de nimeni. Ajunsesem chiar sa simt momentele cand ma va cauta, suna sau se va gandi la mine.
Acum mi s-a indeplinit o parte din dorinta: e un nenorocit care imi cauta amintirea subtil si vag, incercand din rasputeri sa respecte pactul de a nu ma cauta vreodata. Din pacate, nu ma mai incalzeste cu nimic faptul ca mi s-a implinit dorinta. Nu simt nicio placere ascunsa ca-l aud ca-i nenorocit si trist. Ma intristeaza faptul ca am avut dreptate desi, cu cateva luni in urma mi-as fi dorit atat de mult sa vad asta in ochii lui. Am vazut-o intamplator si pe Ea zilele trecute, cu putin inainte de Craciun. Visam zilnic sa o intalnesc, imi faceam scenarii despre cum se va desfasura intrevederea si ce-i voi putea spune. Acum, cand am dat practic nas in nas...nu am avut decat o reactie de repulsie...Niste ochi goi si o privire vaga, lipsita de nuanta si sens s-au coborat pe figura mea. Nici nu stiu daca stia cine sunt sau daca-si mai aducea aminte de fata mea pe care o vazuse doar de cateva ori in niste poze....Nici nu mai conteaza. Mi s-a implinit dorinta. Visasem la acest moment 2 ani la rand si acum, dupa mai mult de 2 ani s-a implinit si nu am simtit nimic. Poate Soarta a facut sa o vad acum cand viata mea s-a linistit cat decat si a intrat pe un fagas normal...ca sa nu fie nevoita sa o scoata din mana mea (lol)...
Deci, dorintele se implinesc pana la urma, dar timingul conteaza mult...Cu timpul ti se batatoresc drumurile, ti se vindeca ranile, altele se cicatrizeaza...poate ti se indeplinesc dorintele. Eu am avut o cu totul alta ordine in dorinte, alte prioritati dar uite ca Timpul s-a gandit ca prioritatea numarul unu e sa fiu eu in regula. Sa fac pace cu mine, cu sufletul meu si apoi sa vad daca si restul se vor indeplini.
Cu timpul...toate trec (toate-s vechi si noua toate)...

Principii interesante

Principiul 1: Orice persoana pe care o intalnesti in drumul tau prin viata este persoana potrivita

Chiar daca suntem inclinati sa spunem exact opusul, mai ales atunci cand in viata noastra apar persoane care ne ranesc si ne marcheaza emotional pentru o eternitate, nimeni nu apare intamplator in viata noastra. Oamenii nu sunt niciodata o intamplare. Intersectarea noastra cu o anumita persoana nu este nici ea o intamplare. Fiecare persoana cu care interactionam, indiferent ca este o interactiune pozitiva sau negativa, este menita sa ne invete ceva. Fiecare persoana este ACEA persoana. Persoana potrivita!

Fiecare persoana din jurul nostru reprezinta un ‘ceva’ anume in destinul nostru. Aparent, unele persoane au un efect benefic asupra noastra, ajutandu-ne sa amelioram sau sa indreptam o situatie anume. Aparent, unele persoane pe pun piedici serioase in a ajunge acolo unde ne dorim. Fiecare persoana isi traseaza o linie, mai mica sau mai mare, in linia mare a destinului nostru. Fiecare in parte ne ajuta insa sa ne insusim lectia si sa facem un pas inainte in propria evolutie. Da, fiecare persoana pe care o intalnim in calea noastra este PERSOANA POTRIVITA. Sa nu avem regrete ca am intalnit-o.

Principiul 2: Ceea ce ti s-a intamplat este singurul lucru care ti s-ar fi putut intampla

Ai fi inclinat sa spui ca NU, nu este asa. TOTUL (=ceea ce ti s-a intamplat) s-ar fi putut intampla in mii si mii de alte feluri. Totul s-ar fi putut intamplat astfel incat tu sa eviti sa treci prin ceea ce ai trecut. Totul s-ar fi putut intampla intr-un fel mai bun, mai luminos, mai putin dureros decat modalitatea in care ti s-a intamplat realmente. Ai fi inclinat sa-ti faci mii de scenarii cu privire la maniera in care ai fi putut sa reactionezi intr-o situatie anume sau fata de o persoana anume. Ai fi inclinat sa-ti adresezi in sine de o mie de ori ‘cum ar fi fost daca as fi procedat altfel”. Ai fi inclinat sa-ti juri de o mie de ori ca daca ai mai trai inca o data acelasi lucru ai proceda altfel, fara sa faci aceleasi greseli. Dar ai fi inclinat sa spui gresit…

Absolut nimic nu ar fi putut sa fie in vreun alt fel. Nici in cel mai insignifiant detaliu. Universul are cursul lui si legile dupa care isi desfasoara totul pe care il experimentam noi. Ceea ce ai trait este singura si unica experienta pe care ai fi putut sa o traiesti. Ceea ce ti s-a intamplat este exact ceea ce ar fi putut sa ti se intample. Ceea ce ti s-a intamplat este fix ceea ce TREBUIA sa ti se intample. Ceea ce ti s-a intamplat era ceea ce trebuia sa aiba loc pentru ca tu sa-ti inveti lectia si sa mergi in continuare pe drumul tau. Chiar daca ne sfideaza puterea de intelegere, chiar daca lasa urme eterne in suflet, chiar daca ne jignesc inima si egoul, bune sau rele, in functie de felul in care le percepem noi, situatiile pe care le intalnim in viata sunt fara doar si poate perfecte.

Principiul 3: Fiecare moment in care incepe ceva este momentul potrivit pentru a incepe

Parca niciodata nu este bine sa inceapa ceva. Parca niciodata MOMENTUL nu este momentul potrivit. Parca niciodata nu suntem pregatiti realmente pentru a face loc unui altceva, unui altcuiva in viata noastra. Intotdeauna avem nevoie de mai mult timp pentru a ne pregati de intrarea acestui lucru in viata noastra. Niciodata nu avem suficient de mult timp incat sa finalizam aceasta pregatire. De cele mai multe ori, viata ne ia prin surprindere. De cele mai multe ori, ne lasam luati prin surprindere. Dar ceea ce trebuie sa se intample se intampla la momentul potrivit. Nici mai devreme, nici mai tarziu decat la momentul potrivit. Atunci cand suntem pregatiti pentru ca acel ceva, el se va afla acolo, pregatit pentru a incepe. Noi suntem pregatiti pentru el?...

Principiul 4: Ceea ce s-a terminat e terminat.

Oricat ai incerca sa impiedici un lucru in a se termina, cand este timpul potrivit sa se termine, se va termina. Este o stare pe care trebuie sa o accepti ca atare, cu gandul ca te va ajuta sa evoluezi. Orice lucru care se termina este menit sa faca loc altuia nou. Iar lucrul nou, mai devreme sau mai tarziu, la momentul potrivit, va aparea. Orice lucru care s-a terminat a fost o experienta care a trebuit traita. Imbogatit cu ea, poti trece la etapa urmatoare, etapa in care pornesti iarasi in calatorie, cautand, afland, facand iar greseli, invatand din ele, facand loc altor experiente in viata ta, pregatindu-te pentru ele. Cand un lucru s-a terminat, chiar daca in urma lor vor exista regrete, amintiri, pareri de rau, gandeste-te ca scopul lui a fost ca tu sa inveti ceva. Sa mergi mai departe si sa fii pregatit pentru alte lucruri care apar in viata ta.

Compunere liberă despre FEMEIE a elevului Gigel din clasa a II-a

            Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson. De fapt şi femeia este tot un fel de Dumnezeu, căci pe pământ e atotputernică. Nimic nu se face fără ea: nici politică (vezi madam Thatcher), nici vâlvă (vezi Mrs Hillary Clinton), nici miliarde (vezi madam Rotschild), nici copii (vezi mama).

            Femeile sunt de două feluri: tinere şi foarte tinere.

Cele mai în vârstă intră în categoria „femei bine”. „Femeile bine” sunt acelea care au împlinit 50 ani şi de fapt merg pe 39. Oricum, la femei nu are importanţă vârsta, ci cosmeticele, fiindcă fiecare produs cosmetic acoperă 2-5 ani. Aşa că dacă o femeie foloseşte 20 de cosmetice poţi să spui despre ea că nici nu s-a născut încă, deşi primeşte deja pensie.

            Femeia este subiectul celor mai multe cântece de dragoste, de aceea dragostea este întotdeauna un cântec. Tata spunea că fără femei nu se poate trăi, iar cu femei este imposibil de trăit. Cea mai mare calitate a femeii este zestrea. Cel mai mare defect al femeii este maică-sa. Dar aşa cum inventatorii au inventat avionul fără pilot, revolverul fără zgomot, tot aşa se încearcă o altă invenţie: zestrea fără nevastă şi soţ fără soacră. Cred că cel care va pune la punct aceste două mari invenţii va primi Premiul Nobel pentru Pace.

            Femeile se pot împărţi, după cum spune unchiul Costel, în alte trei categorii:

femeile care au suflet şi sunt stimate, cele care au caracter şi sunt admirate şi cele care au "nu-ştiu-ce" şi sunt căutate. Eu nu ştiu de ce sunt căutate, că doar nimeni nu se joacă cu ele de-a v-aţi ascunselea, ci de-a v-aţi găsitelea. Unchiul Costel îi şoptea lui tata despre una: „Ce mi-am căutat mi-am găsit, iar acum mi-e frică să nu-mi găsească ceva şi medical”.

            Femeia este de genul feminin, deşi unele poartă pantaloni, după cum unii bărbaţi sunt de genul masculin şi poartă şorţ de bucătărie. Femeia, spune legenda, s-a născut dintr-o coastă. De aceea se pricepe atît de bine să mişte şoldurile. Prima femeie care a păcătuit a fost Eva. A doua femeie au fost toate celelalte.

            Cică Eva a păcătuit când a muşcat din măr. E posibil să fie adevărat, fiindcă într-o seară, când mama era plecată de acasă, l-am auzit pe tata, care era cu o vecină în salon, strigându-i: „Ho, nebuno, nu mă muşca!”. Probabil că pe întuneric l-a confundat pe tata cu un măr. Într-adevăr, când a ieşit el din cameră, avea urme de muşcătură pe gât, exact acolo unde este mărul lui Adam. Pe urmă, ca în Biblie, tata i-a şoptit vecinei: „Acum pleacă repede, că dacă vine acasă şarpele, s-a zis cu noi!”.
Eu l-am întrebat: „Despre ce şarpe vorbeşti, că acasă nu trebuie să vină decât mama!”.

            Enervat, tata mi-a plesnit două palme, de m-am văzut cu toţi sfinţii, aşa cum scrie la Biblie. Când s-a înapoiat mama, i-am cerut să-mi explice legenda. În loc să-mi explice mie, i-a explicat lui tata, după care l-a gonit din Rai şi abia după două luni s-a întors.

            Atât ştiu despre femei. Pentru rest am să mă uit pe gaura cheii.