Deunazi am iesit la o intrunire cu vechi colegi (unii numiti chiar prieteni in anumite contexte) cu care am lucrat in echipa din compania unde activez si azi. Fiecare a pornit pe un alt drum. Ne-am intalnit acolo acum cativa ani. De fapt, ei au venit pe parcurs si am incercat sa facem o echipa inchegata. De cand s-au schimbat lucrurile si au mai plecat din acest loc, ne-am tot strans la diverse reuniuni si sarbatoriri ca sa depanam amintiri si sa vedem fiecare ce mai face si cu ce-si mai omoara timpul.
M-am pregatit de aceasta intalnire cu toata bucuria si entuziasmul cuvenit stiind ca sunt intotdeauna placute astfel de evenimente. Mai ales cu gasca de indivizi care mai decare mai zapacit si "desucheat".
Observ insa ca tot ceea ce ne-a legat o perioada de timp a fost locul de munca. Acolo aveam activitati comune si poate si pasiuni comune. Acum, ca doar cativa am mai ramas acolo, ii simtyeam pe ceilalti straini de mine si de viata mea si simteam ca nu mai pot sa ma integrez in echipa si ca fiecare are alt context la care sa se ralieze. Nu cautam gasca pentru extraordinara prietenie care ne lega ci pentru ca ma scoteau din starea cotidiana si toti "munceam" in echipa pentru a ne simti bine. Din pacate, echipa s-a destramat odata cu accederea fiecaruia la alta echipa. Am vazut un Silviu total schimbat, fara acel entuziasm nativ de a face glume deplasate sau nesarate care erau deliciul mesei atunci cand ieseam in gasca. Am vazut o Cami mult prea departe de lumea noastra. Acum umbla in cercuri unde se joaca jocuri de societate, cu oameni care merg la evenimente mondene. Are un job intr-o alta organizatie, cu alte viziuni de parvenire decat organizatia veche. Viziuni care se potrivesc cu felul ei de a vedea lumea. Am vazut o Marie care parea total debusolata si care vorbea cu stangacie dar si cu obisnuita discretie de noua relatie. Mi s-a parut aproape singura entuziasmata sa ne vada si sa vrea sa stie cat mai multe despre fiecare. Cami avea ceva de obiectat sau de concluzionat sau de sfatuit pentru fiecare. Silviu le cam stia pe toate. Ancuta a ramas acelasi copilzapacit si care spune tot ce are pe suflet iar Alexandra mi s-a parut cea mai stinghera si cea care nu-si gasea deloc locul in peisaj. De altfel, asa ma simteam si eu. Eu insa, incercam sa-i portretizez pe fiecare si sa-mi dau seama unde anume s-a produs schimbarea.
Sau poate ca m-am schimbat eu? Sau poate sunt doar invidioasa ca ei au reusit si in afara organizatiei si ca poate ne e frica sa nu esuam noi, restul? Nu stiu exact acum dar stiu ca nu ma mai regasesc in acest grup de oameni. Ca poate m-am regasit atat cat sa evadez chiar eu din cotidian. Ca poate i-am folosit doar ca sa pot sa nu ma mai gandesc la ale mele? Nu stiu nici asta. Stiu doar ca, daca e sa ma intrebati acum daca am prieteni pot spune ca nu. Am doar cunostinte si poate oameni bine intentionati care ma vor in jurul lor din anumite motive si care poate vor doar sa arate ca ei pot sa sara la nevoie in ajutorul cuiva....
Sau poate asa se manifesta maturizarea?
luni, 26 decembrie 2011
Capitole in viata....
"Cand o usa se inchide,alta se deschide; dar sunt dati cand ramanem atata timp privind una inchisa incat nu putem vedea toate celelalte care sunt deschise pentru noi. Nu zabovi prea mult in fata usii inchise. Fa-ti curaj si bate la celelalte si deschide-le. Vei vedea ca la un moment dat vei patrunde pe usa care-ti era destinata."
Capitole in viata unui om - astea sunt usile. Experiente care ne marcheaza - uneori atat de mult ca uitam sa mai iesim din ele. Ramanem ancorati intr-o realitate trecuta si ne alimentam trairile cu sentimente vechi, frustrari si angoase dar si cu iluzii despre un viitor mai bun sau apropiat de dorinta noastra. Din pacate, ne petrecem timpul si ne utilizam energia in fata unei usi inchise si lipsim din viata noastra, aproape nemotivat. De ce? Pentru ca nu vedem usa inchisa - o vedem intredeschisa. Ni se pare mereu ca dincolo de marginea invizibila a usii va veni cineva si o va deschide din nou pentru noi...Dar e inchisa. Iluzia ca pare intredeschisa vine din faptul ca, si universul din spatele usii traieste aceeasi senzatie sau vrea sa prelungeasca agonia si atunci, intre voi se creeaza un camp electromagnetic foarte puternic care anuleaza efectul de usa inchisa si lasa sa se intrevada raza de lumina de la capat. E de fapt, doar gura cheii prin care mai indraznim sa privim si care ne ofera o imagine si o perceptie vaga asupra universului de dincolo. De fapt, observam doar imagini ciuntite, deformate, bucati de scena rupte din context si pe care nu le putem intelege fara o imagine de ansamblu. Si incepem sa presupunem ca e intr-un fel si nu in altul ca e asa si nu altfel...Dar usa e inchisa! Pentru totdeauna!
O vedem in sfarsit inchisa abia cand contextul pe care-l recladim dupa ce tot am tras cu ochii prin gaura cheii nu mai are sens pentru noi sau cand imaginea e atat de deformata incat viziunea de ansamblu ni se pare haotica si lipsita de culoare. Cand scena ne raneste sau ne provoca repulsie. Atunci ne indreptam din mijloc, ne ridicam si nu mai privim prin gaura cheii ci vedem in fata noastra cat se poate de clar usa...inchisa.
Abia atunci ne intoarcem cu spatele catre ea (stim exact unde e dar nu mai vrem sa ne intoarcem sa privim la ea sau prin gura cheii). Si plecam pe holul lung al vietii sa descoperim o alta usa care nu e inchisa sau care poate ni se deschide cand trecem pe langa ea. Am batut la multe usi dar mereu ma intorceam sa privesc pe gura cheii usii vechi. Ma intorceam din drumul meu de fiecare data si mereu mi se parea mai greu sa plec de langa ea si sa parcurg inca o data holul lung pe care-l invatasem pe de rost. Stiam unde e fiecare usa la care am batut. Unele inca erau intredeschise. Altele au ramas mereu deschise pentru mine dar am ales sa ies eu pe ele si sa nu mai privesc inapoi. Altele mi-au ramas ca locuri unde ma pot retrage la un pahar de vorba cu locatarii. Acolo am lasat un loc de buna ziua.
Dar vine si ziua cand ai o usa numai a ta, deschisa pentru tine. Nu stii inca daca e usa destinata dar stii ca ti s-a deschis in fata cu un scop. Stii ca numai patrunzand prin ea vei putea afla daca era destinata tie sau nu. Holul e lung si nu stii unde e capatul sau daca usa e una apropiata de capat sau decisiva in viata ta. Patrunzi pe ea cu entuzismul unui copil dar si cu neincrederea unui om care a vazut multe usi. E oare "USA"? Sau e inca o usa din nenumaratele care exista pe holul vietii tale? Nu ramane decat sa stai in incaperea aceea cat se poate de mult si sa faci ca acel context, scenariu sa fie cat mai aproape de tine si de adevarurile din viata ta. Sa faci ca povestea din spatele usii sa fie si povestea ta. Vei stii exact daca te poti integra in acel loc sau cand e cazul sa tragi zavorul si sa iesi sau, daca nu stii, te vor ajuta altii sa iesi pe usa: asa e in fiecare "camera" - ori iesi de buna voie, ori esti ajutat. Ce-i al tau pe drept e doar holul. De acolo nu te da nimeni afara decat daca exista o fereastra in el care te trage spre exterior. In rest, in fiecare camera trebuie sa te adaptezi. Fie te impui fie te supui. Depinde numai de tine sa faci camera cat mai locuibila - un camin. Caminul tau, viata ta. Camera ta. Iar usa sa fie cat mai inchisa si cat mai putin vizibila. Atunci vei sti ca acolo e locul tau. Ca iesi pe hol doar ca sa indeplinesti alte indatoriri dar mereu stii adresa si poti sa te intorci in camera TA.
Capitole in viata unui om - astea sunt usile. Experiente care ne marcheaza - uneori atat de mult ca uitam sa mai iesim din ele. Ramanem ancorati intr-o realitate trecuta si ne alimentam trairile cu sentimente vechi, frustrari si angoase dar si cu iluzii despre un viitor mai bun sau apropiat de dorinta noastra. Din pacate, ne petrecem timpul si ne utilizam energia in fata unei usi inchise si lipsim din viata noastra, aproape nemotivat. De ce? Pentru ca nu vedem usa inchisa - o vedem intredeschisa. Ni se pare mereu ca dincolo de marginea invizibila a usii va veni cineva si o va deschide din nou pentru noi...Dar e inchisa. Iluzia ca pare intredeschisa vine din faptul ca, si universul din spatele usii traieste aceeasi senzatie sau vrea sa prelungeasca agonia si atunci, intre voi se creeaza un camp electromagnetic foarte puternic care anuleaza efectul de usa inchisa si lasa sa se intrevada raza de lumina de la capat. E de fapt, doar gura cheii prin care mai indraznim sa privim si care ne ofera o imagine si o perceptie vaga asupra universului de dincolo. De fapt, observam doar imagini ciuntite, deformate, bucati de scena rupte din context si pe care nu le putem intelege fara o imagine de ansamblu. Si incepem sa presupunem ca e intr-un fel si nu in altul ca e asa si nu altfel...Dar usa e inchisa! Pentru totdeauna!
O vedem in sfarsit inchisa abia cand contextul pe care-l recladim dupa ce tot am tras cu ochii prin gaura cheii nu mai are sens pentru noi sau cand imaginea e atat de deformata incat viziunea de ansamblu ni se pare haotica si lipsita de culoare. Cand scena ne raneste sau ne provoca repulsie. Atunci ne indreptam din mijloc, ne ridicam si nu mai privim prin gaura cheii ci vedem in fata noastra cat se poate de clar usa...inchisa.
Abia atunci ne intoarcem cu spatele catre ea (stim exact unde e dar nu mai vrem sa ne intoarcem sa privim la ea sau prin gura cheii). Si plecam pe holul lung al vietii sa descoperim o alta usa care nu e inchisa sau care poate ni se deschide cand trecem pe langa ea. Am batut la multe usi dar mereu ma intorceam sa privesc pe gura cheii usii vechi. Ma intorceam din drumul meu de fiecare data si mereu mi se parea mai greu sa plec de langa ea si sa parcurg inca o data holul lung pe care-l invatasem pe de rost. Stiam unde e fiecare usa la care am batut. Unele inca erau intredeschise. Altele au ramas mereu deschise pentru mine dar am ales sa ies eu pe ele si sa nu mai privesc inapoi. Altele mi-au ramas ca locuri unde ma pot retrage la un pahar de vorba cu locatarii. Acolo am lasat un loc de buna ziua.
Dar vine si ziua cand ai o usa numai a ta, deschisa pentru tine. Nu stii inca daca e usa destinata dar stii ca ti s-a deschis in fata cu un scop. Stii ca numai patrunzand prin ea vei putea afla daca era destinata tie sau nu. Holul e lung si nu stii unde e capatul sau daca usa e una apropiata de capat sau decisiva in viata ta. Patrunzi pe ea cu entuzismul unui copil dar si cu neincrederea unui om care a vazut multe usi. E oare "USA"? Sau e inca o usa din nenumaratele care exista pe holul vietii tale? Nu ramane decat sa stai in incaperea aceea cat se poate de mult si sa faci ca acel context, scenariu sa fie cat mai aproape de tine si de adevarurile din viata ta. Sa faci ca povestea din spatele usii sa fie si povestea ta. Vei stii exact daca te poti integra in acel loc sau cand e cazul sa tragi zavorul si sa iesi sau, daca nu stii, te vor ajuta altii sa iesi pe usa: asa e in fiecare "camera" - ori iesi de buna voie, ori esti ajutat. Ce-i al tau pe drept e doar holul. De acolo nu te da nimeni afara decat daca exista o fereastra in el care te trage spre exterior. In rest, in fiecare camera trebuie sa te adaptezi. Fie te impui fie te supui. Depinde numai de tine sa faci camera cat mai locuibila - un camin. Caminul tau, viata ta. Camera ta. Iar usa sa fie cat mai inchisa si cat mai putin vizibila. Atunci vei sti ca acolo e locul tau. Ca iesi pe hol doar ca sa indeplinesti alte indatoriri dar mereu stii adresa si poti sa te intorci in camera TA.
Cu timpul.....
“…as fi vrut sa il pedepsesc sa simta cum se
misca pamantul sub picioarele lui ca m-a pierdut, as fi vrut sa am curajul sa dispar cateva
zile si sa vad daca imi simte lipsa. Eu nu pot sa am rabdare…nu stiu sa am rabdare cand
toata fiinta mea cere cu disperare ceva…e ca si cum ai cazut in desert si ai nevoie de
apa…iar el imi cerea sa am rabdare…Am facut ca si omul din desert, am trait cu iluzia,
am stat calma si mi-am potolit setea fictiv imaginandu-mi izvorul repede si rece de
munte…Si ma intreba de ce nu ies din casa. Ar fi fost ironia sortii, sa vad cupluri
imbratisandu-se si cum se saruta, sa vad oameni normali care stau unul langa altul chiar
daca nu vor fi impreuna o viata, sa imi vad prietenele discutand despre iubitii lor, sa vad
barbatii care incearca sa se apropie de mine cand simpla lor atingere ma face sa simt ca l-am
tradat pe A. Atat de mult tineam la fiecare secunda petrecuta cu el incat preferam sa
raman asteptandu-l, de teama de a nu se intoarce mai devreme iar eu sa nu fiu. Desi
pentru el nu era o tragedie..era pentru mine, pentru ca asa sunt eu…vreau sa ma daruiesc
toata, vroiam sa suplinesc lipsa lui fizica si sa fiu aici macar sa ii ascult respiratia. De-ar
fi stiut cate lacrimi au curs din ochii mei pentru ca ma lasa singura, pentru fiecare cuvant
rece si dur pe care il rostea, pentru fiecare clipa in care eu nu eram langa el sa il vad, sa il
simt, de-ar fi stiut cum imi doream sa fiu macar o bucata de mobila in camera lui. Nu m-a
iubit mai mult decat mine!! Nu cred asta deloc! Departarea lui treptata nu imi dadea un
sentiment de liniste sau echilibru cum simtea el..ci dimpotriva. Nu puteam sa interpretez
decat ca s-a dus magia, ca nu mai are ce sa imi spuna, ca s-a obisnuit cu mine, ca ii pasa
de mine si atat si intr-o zi am sa ma trezesc ca va disparea de tot iar cand am sa il caut imi
va da explicatii penibile. Ba chiar teama de a nu-l pierde imi indrepta judecata catre
motive probabil absurde…ma gandeam ca poate chiar asta si cauta, sa ma indeparteze
incet, pentru ca oricum nu va fi nimic mai departe, doar isi revarsa ultimele sclipiri de
pasiune pentru mine.”
Asa imi scria acum vreo cativa ani prietena mea, Alina A.....Si avea dreptate intru totul: e singura care a putut sa descrie cat mai aproape de realitate ceea ce simteam acum mai bine de 2 ani...Dar, o lectie invatata valoreaza cat o mie de cuvinte iar sintagma "timpul le vindeca pe toate" e perfect adevarata. Din pacate, ne dam seama greu sau lasam prea mult timp sa curga intre ceea ce stim ca trebuie sa se intample si momentul 0 cand, in sfarsit, se intampla.
Eu sunt o perfectionista, chiar si in amor. Si vreau sa dau si sa primesc totul. Nu ma multumesc niciodata cu jumatati de masura sau cu gandul: lasa ca merge si asa. Am trecut prin experiente in amor "regretabile" as putea spune. Dragostea e intr-adevar o boala pentru ca nu mi pot explica altfel fenomenul de a te durea. Daca nu e o boala atunci de unde durerea provocata? E ca.....raceala (?). Vine pe nepregatite uneori, alteori dupa indelungi "negocieri". Initial iti confera o stare de beatitudine, amorteala, somnolenta chiar relaxare si apoi incep durerile: nas, cap, ochi. Simptomele asociate ca stranut, dureri in gat etc. E prosteasca asocierea, recunosc, dar, nu ma pot gandi la o alta boala despre care sa poti spune ca are o instalare destul de "blanda", nu?
In sfarsit, un lucru e clar: ne place boala asta cu tot cu durerea provocata de ea. Da, am vrut sa-l vad cum sufera ca m-a pierdut, cum il doare. As fi vrut sa pun durerea mea la el in piept. Sa sufere din vina de a ma fi ranit. Da, poate ca simteam nevoia sa fiu compatimita. La un moment dat chiar am vrut sa vina inapoi din mila. Cata prostie si injosire poate zace intr-o femeie indragostita........Vroiam sa-l vad umilit, invins de viata. Mi-l imaginam singur si neajutorat fara mine, cersind pe strada, printre masini iar eu, trecand prin intersectie, coboram geamul si ii dadeam de pomana, mandra si cu un rictus de "ti-am spus eu".....Ce prostie! Mda, acum stiu ca nimic nu ar mai fi fost la fel. Viata mea alaturi de el nu ar mai fi avut sens, farmec (a avut vreodata?).
Simteam ce zice Alina: nu mai aveam aer fara el, simteam cum ma secatuiesc de vlaga si mi placea gandul ca voi muri din dragoste. Ca lumea va sti de ce ma aflu in cosciug si-l va condamna. Ma bucura gandul ca il voi pedepsi cu propria sa constinta. Ca ma voi razbuna bantuindu-l noaptea si ziua pana imi va cere iertare si apoi il voi ajuta sa iasa din starea aceea jalnica spunandu-i ca l-am iertat si ca il voi calauzi viata intreaga...
Ma gandeam cu atata placere la durerea mea. Imi inchipuiam lucruri nebanuite de nimeni. Ajunsesem chiar sa simt momentele cand ma va cauta, suna sau se va gandi la mine.
Acum mi s-a indeplinit o parte din dorinta: e un nenorocit care imi cauta amintirea subtil si vag, incercand din rasputeri sa respecte pactul de a nu ma cauta vreodata. Din pacate, nu ma mai incalzeste cu nimic faptul ca mi s-a implinit dorinta. Nu simt nicio placere ascunsa ca-l aud ca-i nenorocit si trist. Ma intristeaza faptul ca am avut dreptate desi, cu cateva luni in urma mi-as fi dorit atat de mult sa vad asta in ochii lui. Am vazut-o intamplator si pe Ea zilele trecute, cu putin inainte de Craciun. Visam zilnic sa o intalnesc, imi faceam scenarii despre cum se va desfasura intrevederea si ce-i voi putea spune. Acum, cand am dat practic nas in nas...nu am avut decat o reactie de repulsie...Niste ochi goi si o privire vaga, lipsita de nuanta si sens s-au coborat pe figura mea. Nici nu stiu daca stia cine sunt sau daca-si mai aducea aminte de fata mea pe care o vazuse doar de cateva ori in niste poze....Nici nu mai conteaza. Mi s-a implinit dorinta. Visasem la acest moment 2 ani la rand si acum, dupa mai mult de 2 ani s-a implinit si nu am simtit nimic. Poate Soarta a facut sa o vad acum cand viata mea s-a linistit cat decat si a intrat pe un fagas normal...ca sa nu fie nevoita sa o scoata din mana mea (lol)...
Deci, dorintele se implinesc pana la urma, dar timingul conteaza mult...Cu timpul ti se batatoresc drumurile, ti se vindeca ranile, altele se cicatrizeaza...poate ti se indeplinesc dorintele. Eu am avut o cu totul alta ordine in dorinte, alte prioritati dar uite ca Timpul s-a gandit ca prioritatea numarul unu e sa fiu eu in regula. Sa fac pace cu mine, cu sufletul meu si apoi sa vad daca si restul se vor indeplini.
Cu timpul...toate trec (toate-s vechi si noua toate)...
misca pamantul sub picioarele lui ca m-a pierdut, as fi vrut sa am curajul sa dispar cateva
zile si sa vad daca imi simte lipsa. Eu nu pot sa am rabdare…nu stiu sa am rabdare cand
toata fiinta mea cere cu disperare ceva…e ca si cum ai cazut in desert si ai nevoie de
apa…iar el imi cerea sa am rabdare…Am facut ca si omul din desert, am trait cu iluzia,
am stat calma si mi-am potolit setea fictiv imaginandu-mi izvorul repede si rece de
munte…Si ma intreba de ce nu ies din casa. Ar fi fost ironia sortii, sa vad cupluri
imbratisandu-se si cum se saruta, sa vad oameni normali care stau unul langa altul chiar
daca nu vor fi impreuna o viata, sa imi vad prietenele discutand despre iubitii lor, sa vad
barbatii care incearca sa se apropie de mine cand simpla lor atingere ma face sa simt ca l-am
tradat pe A. Atat de mult tineam la fiecare secunda petrecuta cu el incat preferam sa
raman asteptandu-l, de teama de a nu se intoarce mai devreme iar eu sa nu fiu. Desi
pentru el nu era o tragedie..era pentru mine, pentru ca asa sunt eu…vreau sa ma daruiesc
toata, vroiam sa suplinesc lipsa lui fizica si sa fiu aici macar sa ii ascult respiratia. De-ar
fi stiut cate lacrimi au curs din ochii mei pentru ca ma lasa singura, pentru fiecare cuvant
rece si dur pe care il rostea, pentru fiecare clipa in care eu nu eram langa el sa il vad, sa il
simt, de-ar fi stiut cum imi doream sa fiu macar o bucata de mobila in camera lui. Nu m-a
iubit mai mult decat mine!! Nu cred asta deloc! Departarea lui treptata nu imi dadea un
sentiment de liniste sau echilibru cum simtea el..ci dimpotriva. Nu puteam sa interpretez
decat ca s-a dus magia, ca nu mai are ce sa imi spuna, ca s-a obisnuit cu mine, ca ii pasa
de mine si atat si intr-o zi am sa ma trezesc ca va disparea de tot iar cand am sa il caut imi
va da explicatii penibile. Ba chiar teama de a nu-l pierde imi indrepta judecata catre
motive probabil absurde…ma gandeam ca poate chiar asta si cauta, sa ma indeparteze
incet, pentru ca oricum nu va fi nimic mai departe, doar isi revarsa ultimele sclipiri de
pasiune pentru mine.”
Asa imi scria acum vreo cativa ani prietena mea, Alina A.....Si avea dreptate intru totul: e singura care a putut sa descrie cat mai aproape de realitate ceea ce simteam acum mai bine de 2 ani...Dar, o lectie invatata valoreaza cat o mie de cuvinte iar sintagma "timpul le vindeca pe toate" e perfect adevarata. Din pacate, ne dam seama greu sau lasam prea mult timp sa curga intre ceea ce stim ca trebuie sa se intample si momentul 0 cand, in sfarsit, se intampla.
Eu sunt o perfectionista, chiar si in amor. Si vreau sa dau si sa primesc totul. Nu ma multumesc niciodata cu jumatati de masura sau cu gandul: lasa ca merge si asa. Am trecut prin experiente in amor "regretabile" as putea spune. Dragostea e intr-adevar o boala pentru ca nu mi pot explica altfel fenomenul de a te durea. Daca nu e o boala atunci de unde durerea provocata? E ca.....raceala (?). Vine pe nepregatite uneori, alteori dupa indelungi "negocieri". Initial iti confera o stare de beatitudine, amorteala, somnolenta chiar relaxare si apoi incep durerile: nas, cap, ochi. Simptomele asociate ca stranut, dureri in gat etc. E prosteasca asocierea, recunosc, dar, nu ma pot gandi la o alta boala despre care sa poti spune ca are o instalare destul de "blanda", nu?
In sfarsit, un lucru e clar: ne place boala asta cu tot cu durerea provocata de ea. Da, am vrut sa-l vad cum sufera ca m-a pierdut, cum il doare. As fi vrut sa pun durerea mea la el in piept. Sa sufere din vina de a ma fi ranit. Da, poate ca simteam nevoia sa fiu compatimita. La un moment dat chiar am vrut sa vina inapoi din mila. Cata prostie si injosire poate zace intr-o femeie indragostita........Vroiam sa-l vad umilit, invins de viata. Mi-l imaginam singur si neajutorat fara mine, cersind pe strada, printre masini iar eu, trecand prin intersectie, coboram geamul si ii dadeam de pomana, mandra si cu un rictus de "ti-am spus eu".....Ce prostie! Mda, acum stiu ca nimic nu ar mai fi fost la fel. Viata mea alaturi de el nu ar mai fi avut sens, farmec (a avut vreodata?).
Simteam ce zice Alina: nu mai aveam aer fara el, simteam cum ma secatuiesc de vlaga si mi placea gandul ca voi muri din dragoste. Ca lumea va sti de ce ma aflu in cosciug si-l va condamna. Ma bucura gandul ca il voi pedepsi cu propria sa constinta. Ca ma voi razbuna bantuindu-l noaptea si ziua pana imi va cere iertare si apoi il voi ajuta sa iasa din starea aceea jalnica spunandu-i ca l-am iertat si ca il voi calauzi viata intreaga...
Ma gandeam cu atata placere la durerea mea. Imi inchipuiam lucruri nebanuite de nimeni. Ajunsesem chiar sa simt momentele cand ma va cauta, suna sau se va gandi la mine.
Acum mi s-a indeplinit o parte din dorinta: e un nenorocit care imi cauta amintirea subtil si vag, incercand din rasputeri sa respecte pactul de a nu ma cauta vreodata. Din pacate, nu ma mai incalzeste cu nimic faptul ca mi s-a implinit dorinta. Nu simt nicio placere ascunsa ca-l aud ca-i nenorocit si trist. Ma intristeaza faptul ca am avut dreptate desi, cu cateva luni in urma mi-as fi dorit atat de mult sa vad asta in ochii lui. Am vazut-o intamplator si pe Ea zilele trecute, cu putin inainte de Craciun. Visam zilnic sa o intalnesc, imi faceam scenarii despre cum se va desfasura intrevederea si ce-i voi putea spune. Acum, cand am dat practic nas in nas...nu am avut decat o reactie de repulsie...Niste ochi goi si o privire vaga, lipsita de nuanta si sens s-au coborat pe figura mea. Nici nu stiu daca stia cine sunt sau daca-si mai aducea aminte de fata mea pe care o vazuse doar de cateva ori in niste poze....Nici nu mai conteaza. Mi s-a implinit dorinta. Visasem la acest moment 2 ani la rand si acum, dupa mai mult de 2 ani s-a implinit si nu am simtit nimic. Poate Soarta a facut sa o vad acum cand viata mea s-a linistit cat decat si a intrat pe un fagas normal...ca sa nu fie nevoita sa o scoata din mana mea (lol)...
Deci, dorintele se implinesc pana la urma, dar timingul conteaza mult...Cu timpul ti se batatoresc drumurile, ti se vindeca ranile, altele se cicatrizeaza...poate ti se indeplinesc dorintele. Eu am avut o cu totul alta ordine in dorinte, alte prioritati dar uite ca Timpul s-a gandit ca prioritatea numarul unu e sa fiu eu in regula. Sa fac pace cu mine, cu sufletul meu si apoi sa vad daca si restul se vor indeplini.
Cu timpul...toate trec (toate-s vechi si noua toate)...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)