Deunazi am iesit la o intrunire cu vechi colegi (unii numiti chiar prieteni in anumite contexte) cu care am lucrat in echipa din compania unde activez si azi. Fiecare a pornit pe un alt drum. Ne-am intalnit acolo acum cativa ani. De fapt, ei au venit pe parcurs si am incercat sa facem o echipa inchegata. De cand s-au schimbat lucrurile si au mai plecat din acest loc, ne-am tot strans la diverse reuniuni si sarbatoriri ca sa depanam amintiri si sa vedem fiecare ce mai face si cu ce-si mai omoara timpul.
M-am pregatit de aceasta intalnire cu toata bucuria si entuziasmul cuvenit stiind ca sunt intotdeauna placute astfel de evenimente. Mai ales cu gasca de indivizi care mai decare mai zapacit si "desucheat".
Observ insa ca tot ceea ce ne-a legat o perioada de timp a fost locul de munca. Acolo aveam activitati comune si poate si pasiuni comune. Acum, ca doar cativa am mai ramas acolo, ii simtyeam pe ceilalti straini de mine si de viata mea si simteam ca nu mai pot sa ma integrez in echipa si ca fiecare are alt context la care sa se ralieze. Nu cautam gasca pentru extraordinara prietenie care ne lega ci pentru ca ma scoteau din starea cotidiana si toti "munceam" in echipa pentru a ne simti bine. Din pacate, echipa s-a destramat odata cu accederea fiecaruia la alta echipa. Am vazut un Silviu total schimbat, fara acel entuziasm nativ de a face glume deplasate sau nesarate care erau deliciul mesei atunci cand ieseam in gasca. Am vazut o Cami mult prea departe de lumea noastra. Acum umbla in cercuri unde se joaca jocuri de societate, cu oameni care merg la evenimente mondene. Are un job intr-o alta organizatie, cu alte viziuni de parvenire decat organizatia veche. Viziuni care se potrivesc cu felul ei de a vedea lumea. Am vazut o Marie care parea total debusolata si care vorbea cu stangacie dar si cu obisnuita discretie de noua relatie. Mi s-a parut aproape singura entuziasmata sa ne vada si sa vrea sa stie cat mai multe despre fiecare. Cami avea ceva de obiectat sau de concluzionat sau de sfatuit pentru fiecare. Silviu le cam stia pe toate. Ancuta a ramas acelasi copilzapacit si care spune tot ce are pe suflet iar Alexandra mi s-a parut cea mai stinghera si cea care nu-si gasea deloc locul in peisaj. De altfel, asa ma simteam si eu. Eu insa, incercam sa-i portretizez pe fiecare si sa-mi dau seama unde anume s-a produs schimbarea.
Sau poate ca m-am schimbat eu? Sau poate sunt doar invidioasa ca ei au reusit si in afara organizatiei si ca poate ne e frica sa nu esuam noi, restul? Nu stiu exact acum dar stiu ca nu ma mai regasesc in acest grup de oameni. Ca poate m-am regasit atat cat sa evadez chiar eu din cotidian. Ca poate i-am folosit doar ca sa pot sa nu ma mai gandesc la ale mele? Nu stiu nici asta. Stiu doar ca, daca e sa ma intrebati acum daca am prieteni pot spune ca nu. Am doar cunostinte si poate oameni bine intentionati care ma vor in jurul lor din anumite motive si care poate vor doar sa arate ca ei pot sa sara la nevoie in ajutorul cuiva....
Sau poate asa se manifesta maturizarea?
luni, 26 decembrie 2011
Capitole in viata....
"Cand o usa se inchide,alta se deschide; dar sunt dati cand ramanem atata timp privind una inchisa incat nu putem vedea toate celelalte care sunt deschise pentru noi. Nu zabovi prea mult in fata usii inchise. Fa-ti curaj si bate la celelalte si deschide-le. Vei vedea ca la un moment dat vei patrunde pe usa care-ti era destinata."
Capitole in viata unui om - astea sunt usile. Experiente care ne marcheaza - uneori atat de mult ca uitam sa mai iesim din ele. Ramanem ancorati intr-o realitate trecuta si ne alimentam trairile cu sentimente vechi, frustrari si angoase dar si cu iluzii despre un viitor mai bun sau apropiat de dorinta noastra. Din pacate, ne petrecem timpul si ne utilizam energia in fata unei usi inchise si lipsim din viata noastra, aproape nemotivat. De ce? Pentru ca nu vedem usa inchisa - o vedem intredeschisa. Ni se pare mereu ca dincolo de marginea invizibila a usii va veni cineva si o va deschide din nou pentru noi...Dar e inchisa. Iluzia ca pare intredeschisa vine din faptul ca, si universul din spatele usii traieste aceeasi senzatie sau vrea sa prelungeasca agonia si atunci, intre voi se creeaza un camp electromagnetic foarte puternic care anuleaza efectul de usa inchisa si lasa sa se intrevada raza de lumina de la capat. E de fapt, doar gura cheii prin care mai indraznim sa privim si care ne ofera o imagine si o perceptie vaga asupra universului de dincolo. De fapt, observam doar imagini ciuntite, deformate, bucati de scena rupte din context si pe care nu le putem intelege fara o imagine de ansamblu. Si incepem sa presupunem ca e intr-un fel si nu in altul ca e asa si nu altfel...Dar usa e inchisa! Pentru totdeauna!
O vedem in sfarsit inchisa abia cand contextul pe care-l recladim dupa ce tot am tras cu ochii prin gaura cheii nu mai are sens pentru noi sau cand imaginea e atat de deformata incat viziunea de ansamblu ni se pare haotica si lipsita de culoare. Cand scena ne raneste sau ne provoca repulsie. Atunci ne indreptam din mijloc, ne ridicam si nu mai privim prin gaura cheii ci vedem in fata noastra cat se poate de clar usa...inchisa.
Abia atunci ne intoarcem cu spatele catre ea (stim exact unde e dar nu mai vrem sa ne intoarcem sa privim la ea sau prin gura cheii). Si plecam pe holul lung al vietii sa descoperim o alta usa care nu e inchisa sau care poate ni se deschide cand trecem pe langa ea. Am batut la multe usi dar mereu ma intorceam sa privesc pe gura cheii usii vechi. Ma intorceam din drumul meu de fiecare data si mereu mi se parea mai greu sa plec de langa ea si sa parcurg inca o data holul lung pe care-l invatasem pe de rost. Stiam unde e fiecare usa la care am batut. Unele inca erau intredeschise. Altele au ramas mereu deschise pentru mine dar am ales sa ies eu pe ele si sa nu mai privesc inapoi. Altele mi-au ramas ca locuri unde ma pot retrage la un pahar de vorba cu locatarii. Acolo am lasat un loc de buna ziua.
Dar vine si ziua cand ai o usa numai a ta, deschisa pentru tine. Nu stii inca daca e usa destinata dar stii ca ti s-a deschis in fata cu un scop. Stii ca numai patrunzand prin ea vei putea afla daca era destinata tie sau nu. Holul e lung si nu stii unde e capatul sau daca usa e una apropiata de capat sau decisiva in viata ta. Patrunzi pe ea cu entuzismul unui copil dar si cu neincrederea unui om care a vazut multe usi. E oare "USA"? Sau e inca o usa din nenumaratele care exista pe holul vietii tale? Nu ramane decat sa stai in incaperea aceea cat se poate de mult si sa faci ca acel context, scenariu sa fie cat mai aproape de tine si de adevarurile din viata ta. Sa faci ca povestea din spatele usii sa fie si povestea ta. Vei stii exact daca te poti integra in acel loc sau cand e cazul sa tragi zavorul si sa iesi sau, daca nu stii, te vor ajuta altii sa iesi pe usa: asa e in fiecare "camera" - ori iesi de buna voie, ori esti ajutat. Ce-i al tau pe drept e doar holul. De acolo nu te da nimeni afara decat daca exista o fereastra in el care te trage spre exterior. In rest, in fiecare camera trebuie sa te adaptezi. Fie te impui fie te supui. Depinde numai de tine sa faci camera cat mai locuibila - un camin. Caminul tau, viata ta. Camera ta. Iar usa sa fie cat mai inchisa si cat mai putin vizibila. Atunci vei sti ca acolo e locul tau. Ca iesi pe hol doar ca sa indeplinesti alte indatoriri dar mereu stii adresa si poti sa te intorci in camera TA.
Capitole in viata unui om - astea sunt usile. Experiente care ne marcheaza - uneori atat de mult ca uitam sa mai iesim din ele. Ramanem ancorati intr-o realitate trecuta si ne alimentam trairile cu sentimente vechi, frustrari si angoase dar si cu iluzii despre un viitor mai bun sau apropiat de dorinta noastra. Din pacate, ne petrecem timpul si ne utilizam energia in fata unei usi inchise si lipsim din viata noastra, aproape nemotivat. De ce? Pentru ca nu vedem usa inchisa - o vedem intredeschisa. Ni se pare mereu ca dincolo de marginea invizibila a usii va veni cineva si o va deschide din nou pentru noi...Dar e inchisa. Iluzia ca pare intredeschisa vine din faptul ca, si universul din spatele usii traieste aceeasi senzatie sau vrea sa prelungeasca agonia si atunci, intre voi se creeaza un camp electromagnetic foarte puternic care anuleaza efectul de usa inchisa si lasa sa se intrevada raza de lumina de la capat. E de fapt, doar gura cheii prin care mai indraznim sa privim si care ne ofera o imagine si o perceptie vaga asupra universului de dincolo. De fapt, observam doar imagini ciuntite, deformate, bucati de scena rupte din context si pe care nu le putem intelege fara o imagine de ansamblu. Si incepem sa presupunem ca e intr-un fel si nu in altul ca e asa si nu altfel...Dar usa e inchisa! Pentru totdeauna!
O vedem in sfarsit inchisa abia cand contextul pe care-l recladim dupa ce tot am tras cu ochii prin gaura cheii nu mai are sens pentru noi sau cand imaginea e atat de deformata incat viziunea de ansamblu ni se pare haotica si lipsita de culoare. Cand scena ne raneste sau ne provoca repulsie. Atunci ne indreptam din mijloc, ne ridicam si nu mai privim prin gaura cheii ci vedem in fata noastra cat se poate de clar usa...inchisa.
Abia atunci ne intoarcem cu spatele catre ea (stim exact unde e dar nu mai vrem sa ne intoarcem sa privim la ea sau prin gura cheii). Si plecam pe holul lung al vietii sa descoperim o alta usa care nu e inchisa sau care poate ni se deschide cand trecem pe langa ea. Am batut la multe usi dar mereu ma intorceam sa privesc pe gura cheii usii vechi. Ma intorceam din drumul meu de fiecare data si mereu mi se parea mai greu sa plec de langa ea si sa parcurg inca o data holul lung pe care-l invatasem pe de rost. Stiam unde e fiecare usa la care am batut. Unele inca erau intredeschise. Altele au ramas mereu deschise pentru mine dar am ales sa ies eu pe ele si sa nu mai privesc inapoi. Altele mi-au ramas ca locuri unde ma pot retrage la un pahar de vorba cu locatarii. Acolo am lasat un loc de buna ziua.
Dar vine si ziua cand ai o usa numai a ta, deschisa pentru tine. Nu stii inca daca e usa destinata dar stii ca ti s-a deschis in fata cu un scop. Stii ca numai patrunzand prin ea vei putea afla daca era destinata tie sau nu. Holul e lung si nu stii unde e capatul sau daca usa e una apropiata de capat sau decisiva in viata ta. Patrunzi pe ea cu entuzismul unui copil dar si cu neincrederea unui om care a vazut multe usi. E oare "USA"? Sau e inca o usa din nenumaratele care exista pe holul vietii tale? Nu ramane decat sa stai in incaperea aceea cat se poate de mult si sa faci ca acel context, scenariu sa fie cat mai aproape de tine si de adevarurile din viata ta. Sa faci ca povestea din spatele usii sa fie si povestea ta. Vei stii exact daca te poti integra in acel loc sau cand e cazul sa tragi zavorul si sa iesi sau, daca nu stii, te vor ajuta altii sa iesi pe usa: asa e in fiecare "camera" - ori iesi de buna voie, ori esti ajutat. Ce-i al tau pe drept e doar holul. De acolo nu te da nimeni afara decat daca exista o fereastra in el care te trage spre exterior. In rest, in fiecare camera trebuie sa te adaptezi. Fie te impui fie te supui. Depinde numai de tine sa faci camera cat mai locuibila - un camin. Caminul tau, viata ta. Camera ta. Iar usa sa fie cat mai inchisa si cat mai putin vizibila. Atunci vei sti ca acolo e locul tau. Ca iesi pe hol doar ca sa indeplinesti alte indatoriri dar mereu stii adresa si poti sa te intorci in camera TA.
Cu timpul.....
“…as fi vrut sa il pedepsesc sa simta cum se
misca pamantul sub picioarele lui ca m-a pierdut, as fi vrut sa am curajul sa dispar cateva
zile si sa vad daca imi simte lipsa. Eu nu pot sa am rabdare…nu stiu sa am rabdare cand
toata fiinta mea cere cu disperare ceva…e ca si cum ai cazut in desert si ai nevoie de
apa…iar el imi cerea sa am rabdare…Am facut ca si omul din desert, am trait cu iluzia,
am stat calma si mi-am potolit setea fictiv imaginandu-mi izvorul repede si rece de
munte…Si ma intreba de ce nu ies din casa. Ar fi fost ironia sortii, sa vad cupluri
imbratisandu-se si cum se saruta, sa vad oameni normali care stau unul langa altul chiar
daca nu vor fi impreuna o viata, sa imi vad prietenele discutand despre iubitii lor, sa vad
barbatii care incearca sa se apropie de mine cand simpla lor atingere ma face sa simt ca l-am
tradat pe A. Atat de mult tineam la fiecare secunda petrecuta cu el incat preferam sa
raman asteptandu-l, de teama de a nu se intoarce mai devreme iar eu sa nu fiu. Desi
pentru el nu era o tragedie..era pentru mine, pentru ca asa sunt eu…vreau sa ma daruiesc
toata, vroiam sa suplinesc lipsa lui fizica si sa fiu aici macar sa ii ascult respiratia. De-ar
fi stiut cate lacrimi au curs din ochii mei pentru ca ma lasa singura, pentru fiecare cuvant
rece si dur pe care il rostea, pentru fiecare clipa in care eu nu eram langa el sa il vad, sa il
simt, de-ar fi stiut cum imi doream sa fiu macar o bucata de mobila in camera lui. Nu m-a
iubit mai mult decat mine!! Nu cred asta deloc! Departarea lui treptata nu imi dadea un
sentiment de liniste sau echilibru cum simtea el..ci dimpotriva. Nu puteam sa interpretez
decat ca s-a dus magia, ca nu mai are ce sa imi spuna, ca s-a obisnuit cu mine, ca ii pasa
de mine si atat si intr-o zi am sa ma trezesc ca va disparea de tot iar cand am sa il caut imi
va da explicatii penibile. Ba chiar teama de a nu-l pierde imi indrepta judecata catre
motive probabil absurde…ma gandeam ca poate chiar asta si cauta, sa ma indeparteze
incet, pentru ca oricum nu va fi nimic mai departe, doar isi revarsa ultimele sclipiri de
pasiune pentru mine.”
Asa imi scria acum vreo cativa ani prietena mea, Alina A.....Si avea dreptate intru totul: e singura care a putut sa descrie cat mai aproape de realitate ceea ce simteam acum mai bine de 2 ani...Dar, o lectie invatata valoreaza cat o mie de cuvinte iar sintagma "timpul le vindeca pe toate" e perfect adevarata. Din pacate, ne dam seama greu sau lasam prea mult timp sa curga intre ceea ce stim ca trebuie sa se intample si momentul 0 cand, in sfarsit, se intampla.
Eu sunt o perfectionista, chiar si in amor. Si vreau sa dau si sa primesc totul. Nu ma multumesc niciodata cu jumatati de masura sau cu gandul: lasa ca merge si asa. Am trecut prin experiente in amor "regretabile" as putea spune. Dragostea e intr-adevar o boala pentru ca nu mi pot explica altfel fenomenul de a te durea. Daca nu e o boala atunci de unde durerea provocata? E ca.....raceala (?). Vine pe nepregatite uneori, alteori dupa indelungi "negocieri". Initial iti confera o stare de beatitudine, amorteala, somnolenta chiar relaxare si apoi incep durerile: nas, cap, ochi. Simptomele asociate ca stranut, dureri in gat etc. E prosteasca asocierea, recunosc, dar, nu ma pot gandi la o alta boala despre care sa poti spune ca are o instalare destul de "blanda", nu?
In sfarsit, un lucru e clar: ne place boala asta cu tot cu durerea provocata de ea. Da, am vrut sa-l vad cum sufera ca m-a pierdut, cum il doare. As fi vrut sa pun durerea mea la el in piept. Sa sufere din vina de a ma fi ranit. Da, poate ca simteam nevoia sa fiu compatimita. La un moment dat chiar am vrut sa vina inapoi din mila. Cata prostie si injosire poate zace intr-o femeie indragostita........Vroiam sa-l vad umilit, invins de viata. Mi-l imaginam singur si neajutorat fara mine, cersind pe strada, printre masini iar eu, trecand prin intersectie, coboram geamul si ii dadeam de pomana, mandra si cu un rictus de "ti-am spus eu".....Ce prostie! Mda, acum stiu ca nimic nu ar mai fi fost la fel. Viata mea alaturi de el nu ar mai fi avut sens, farmec (a avut vreodata?).
Simteam ce zice Alina: nu mai aveam aer fara el, simteam cum ma secatuiesc de vlaga si mi placea gandul ca voi muri din dragoste. Ca lumea va sti de ce ma aflu in cosciug si-l va condamna. Ma bucura gandul ca il voi pedepsi cu propria sa constinta. Ca ma voi razbuna bantuindu-l noaptea si ziua pana imi va cere iertare si apoi il voi ajuta sa iasa din starea aceea jalnica spunandu-i ca l-am iertat si ca il voi calauzi viata intreaga...
Ma gandeam cu atata placere la durerea mea. Imi inchipuiam lucruri nebanuite de nimeni. Ajunsesem chiar sa simt momentele cand ma va cauta, suna sau se va gandi la mine.
Acum mi s-a indeplinit o parte din dorinta: e un nenorocit care imi cauta amintirea subtil si vag, incercand din rasputeri sa respecte pactul de a nu ma cauta vreodata. Din pacate, nu ma mai incalzeste cu nimic faptul ca mi s-a implinit dorinta. Nu simt nicio placere ascunsa ca-l aud ca-i nenorocit si trist. Ma intristeaza faptul ca am avut dreptate desi, cu cateva luni in urma mi-as fi dorit atat de mult sa vad asta in ochii lui. Am vazut-o intamplator si pe Ea zilele trecute, cu putin inainte de Craciun. Visam zilnic sa o intalnesc, imi faceam scenarii despre cum se va desfasura intrevederea si ce-i voi putea spune. Acum, cand am dat practic nas in nas...nu am avut decat o reactie de repulsie...Niste ochi goi si o privire vaga, lipsita de nuanta si sens s-au coborat pe figura mea. Nici nu stiu daca stia cine sunt sau daca-si mai aducea aminte de fata mea pe care o vazuse doar de cateva ori in niste poze....Nici nu mai conteaza. Mi s-a implinit dorinta. Visasem la acest moment 2 ani la rand si acum, dupa mai mult de 2 ani s-a implinit si nu am simtit nimic. Poate Soarta a facut sa o vad acum cand viata mea s-a linistit cat decat si a intrat pe un fagas normal...ca sa nu fie nevoita sa o scoata din mana mea (lol)...
Deci, dorintele se implinesc pana la urma, dar timingul conteaza mult...Cu timpul ti se batatoresc drumurile, ti se vindeca ranile, altele se cicatrizeaza...poate ti se indeplinesc dorintele. Eu am avut o cu totul alta ordine in dorinte, alte prioritati dar uite ca Timpul s-a gandit ca prioritatea numarul unu e sa fiu eu in regula. Sa fac pace cu mine, cu sufletul meu si apoi sa vad daca si restul se vor indeplini.
Cu timpul...toate trec (toate-s vechi si noua toate)...
misca pamantul sub picioarele lui ca m-a pierdut, as fi vrut sa am curajul sa dispar cateva
zile si sa vad daca imi simte lipsa. Eu nu pot sa am rabdare…nu stiu sa am rabdare cand
toata fiinta mea cere cu disperare ceva…e ca si cum ai cazut in desert si ai nevoie de
apa…iar el imi cerea sa am rabdare…Am facut ca si omul din desert, am trait cu iluzia,
am stat calma si mi-am potolit setea fictiv imaginandu-mi izvorul repede si rece de
munte…Si ma intreba de ce nu ies din casa. Ar fi fost ironia sortii, sa vad cupluri
imbratisandu-se si cum se saruta, sa vad oameni normali care stau unul langa altul chiar
daca nu vor fi impreuna o viata, sa imi vad prietenele discutand despre iubitii lor, sa vad
barbatii care incearca sa se apropie de mine cand simpla lor atingere ma face sa simt ca l-am
tradat pe A. Atat de mult tineam la fiecare secunda petrecuta cu el incat preferam sa
raman asteptandu-l, de teama de a nu se intoarce mai devreme iar eu sa nu fiu. Desi
pentru el nu era o tragedie..era pentru mine, pentru ca asa sunt eu…vreau sa ma daruiesc
toata, vroiam sa suplinesc lipsa lui fizica si sa fiu aici macar sa ii ascult respiratia. De-ar
fi stiut cate lacrimi au curs din ochii mei pentru ca ma lasa singura, pentru fiecare cuvant
rece si dur pe care il rostea, pentru fiecare clipa in care eu nu eram langa el sa il vad, sa il
simt, de-ar fi stiut cum imi doream sa fiu macar o bucata de mobila in camera lui. Nu m-a
iubit mai mult decat mine!! Nu cred asta deloc! Departarea lui treptata nu imi dadea un
sentiment de liniste sau echilibru cum simtea el..ci dimpotriva. Nu puteam sa interpretez
decat ca s-a dus magia, ca nu mai are ce sa imi spuna, ca s-a obisnuit cu mine, ca ii pasa
de mine si atat si intr-o zi am sa ma trezesc ca va disparea de tot iar cand am sa il caut imi
va da explicatii penibile. Ba chiar teama de a nu-l pierde imi indrepta judecata catre
motive probabil absurde…ma gandeam ca poate chiar asta si cauta, sa ma indeparteze
incet, pentru ca oricum nu va fi nimic mai departe, doar isi revarsa ultimele sclipiri de
pasiune pentru mine.”
Asa imi scria acum vreo cativa ani prietena mea, Alina A.....Si avea dreptate intru totul: e singura care a putut sa descrie cat mai aproape de realitate ceea ce simteam acum mai bine de 2 ani...Dar, o lectie invatata valoreaza cat o mie de cuvinte iar sintagma "timpul le vindeca pe toate" e perfect adevarata. Din pacate, ne dam seama greu sau lasam prea mult timp sa curga intre ceea ce stim ca trebuie sa se intample si momentul 0 cand, in sfarsit, se intampla.
Eu sunt o perfectionista, chiar si in amor. Si vreau sa dau si sa primesc totul. Nu ma multumesc niciodata cu jumatati de masura sau cu gandul: lasa ca merge si asa. Am trecut prin experiente in amor "regretabile" as putea spune. Dragostea e intr-adevar o boala pentru ca nu mi pot explica altfel fenomenul de a te durea. Daca nu e o boala atunci de unde durerea provocata? E ca.....raceala (?). Vine pe nepregatite uneori, alteori dupa indelungi "negocieri". Initial iti confera o stare de beatitudine, amorteala, somnolenta chiar relaxare si apoi incep durerile: nas, cap, ochi. Simptomele asociate ca stranut, dureri in gat etc. E prosteasca asocierea, recunosc, dar, nu ma pot gandi la o alta boala despre care sa poti spune ca are o instalare destul de "blanda", nu?
In sfarsit, un lucru e clar: ne place boala asta cu tot cu durerea provocata de ea. Da, am vrut sa-l vad cum sufera ca m-a pierdut, cum il doare. As fi vrut sa pun durerea mea la el in piept. Sa sufere din vina de a ma fi ranit. Da, poate ca simteam nevoia sa fiu compatimita. La un moment dat chiar am vrut sa vina inapoi din mila. Cata prostie si injosire poate zace intr-o femeie indragostita........Vroiam sa-l vad umilit, invins de viata. Mi-l imaginam singur si neajutorat fara mine, cersind pe strada, printre masini iar eu, trecand prin intersectie, coboram geamul si ii dadeam de pomana, mandra si cu un rictus de "ti-am spus eu".....Ce prostie! Mda, acum stiu ca nimic nu ar mai fi fost la fel. Viata mea alaturi de el nu ar mai fi avut sens, farmec (a avut vreodata?).
Simteam ce zice Alina: nu mai aveam aer fara el, simteam cum ma secatuiesc de vlaga si mi placea gandul ca voi muri din dragoste. Ca lumea va sti de ce ma aflu in cosciug si-l va condamna. Ma bucura gandul ca il voi pedepsi cu propria sa constinta. Ca ma voi razbuna bantuindu-l noaptea si ziua pana imi va cere iertare si apoi il voi ajuta sa iasa din starea aceea jalnica spunandu-i ca l-am iertat si ca il voi calauzi viata intreaga...
Ma gandeam cu atata placere la durerea mea. Imi inchipuiam lucruri nebanuite de nimeni. Ajunsesem chiar sa simt momentele cand ma va cauta, suna sau se va gandi la mine.
Acum mi s-a indeplinit o parte din dorinta: e un nenorocit care imi cauta amintirea subtil si vag, incercand din rasputeri sa respecte pactul de a nu ma cauta vreodata. Din pacate, nu ma mai incalzeste cu nimic faptul ca mi s-a implinit dorinta. Nu simt nicio placere ascunsa ca-l aud ca-i nenorocit si trist. Ma intristeaza faptul ca am avut dreptate desi, cu cateva luni in urma mi-as fi dorit atat de mult sa vad asta in ochii lui. Am vazut-o intamplator si pe Ea zilele trecute, cu putin inainte de Craciun. Visam zilnic sa o intalnesc, imi faceam scenarii despre cum se va desfasura intrevederea si ce-i voi putea spune. Acum, cand am dat practic nas in nas...nu am avut decat o reactie de repulsie...Niste ochi goi si o privire vaga, lipsita de nuanta si sens s-au coborat pe figura mea. Nici nu stiu daca stia cine sunt sau daca-si mai aducea aminte de fata mea pe care o vazuse doar de cateva ori in niste poze....Nici nu mai conteaza. Mi s-a implinit dorinta. Visasem la acest moment 2 ani la rand si acum, dupa mai mult de 2 ani s-a implinit si nu am simtit nimic. Poate Soarta a facut sa o vad acum cand viata mea s-a linistit cat decat si a intrat pe un fagas normal...ca sa nu fie nevoita sa o scoata din mana mea (lol)...
Deci, dorintele se implinesc pana la urma, dar timingul conteaza mult...Cu timpul ti se batatoresc drumurile, ti se vindeca ranile, altele se cicatrizeaza...poate ti se indeplinesc dorintele. Eu am avut o cu totul alta ordine in dorinte, alte prioritati dar uite ca Timpul s-a gandit ca prioritatea numarul unu e sa fiu eu in regula. Sa fac pace cu mine, cu sufletul meu si apoi sa vad daca si restul se vor indeplini.
Cu timpul...toate trec (toate-s vechi si noua toate)...
joi, 8 decembrie 2011
Principii interesante
Principiul 1: Orice persoana pe care o intalnesti in drumul tau prin viata este persoana potrivita
Chiar daca suntem inclinati sa spunem exact opusul, mai ales atunci cand in viata noastra apar persoane care ne ranesc si ne marcheaza emotional pentru o eternitate, nimeni nu apare intamplator in viata noastra. Oamenii nu sunt niciodata o intamplare. Intersectarea noastra cu o anumita persoana nu este nici ea o intamplare. Fiecare persoana cu care interactionam, indiferent ca este o interactiune pozitiva sau negativa, este menita sa ne invete ceva. Fiecare persoana este ACEA persoana. Persoana potrivita!
Fiecare persoana din jurul nostru reprezinta un ‘ceva’ anume in destinul nostru. Aparent, unele persoane au un efect benefic asupra noastra, ajutandu-ne sa amelioram sau sa indreptam o situatie anume. Aparent, unele persoane pe pun piedici serioase in a ajunge acolo unde ne dorim. Fiecare persoana isi traseaza o linie, mai mica sau mai mare, in linia mare a destinului nostru. Fiecare in parte ne ajuta insa sa ne insusim lectia si sa facem un pas inainte in propria evolutie. Da, fiecare persoana pe care o intalnim in calea noastra este PERSOANA POTRIVITA. Sa nu avem regrete ca am intalnit-o.
Principiul 2: Ceea ce ti s-a intamplat este singurul lucru care ti s-ar fi putut intampla
Ai fi inclinat sa spui ca NU, nu este asa. TOTUL (=ceea ce ti s-a intamplat) s-ar fi putut intampla in mii si mii de alte feluri. Totul s-ar fi putut intamplat astfel incat tu sa eviti sa treci prin ceea ce ai trecut. Totul s-ar fi putut intampla intr-un fel mai bun, mai luminos, mai putin dureros decat modalitatea in care ti s-a intamplat realmente. Ai fi inclinat sa-ti faci mii de scenarii cu privire la maniera in care ai fi putut sa reactionezi intr-o situatie anume sau fata de o persoana anume. Ai fi inclinat sa-ti adresezi in sine de o mie de ori ‘cum ar fi fost daca as fi procedat altfel”. Ai fi inclinat sa-ti juri de o mie de ori ca daca ai mai trai inca o data acelasi lucru ai proceda altfel, fara sa faci aceleasi greseli. Dar ai fi inclinat sa spui gresit…
Absolut nimic nu ar fi putut sa fie in vreun alt fel. Nici in cel mai insignifiant detaliu. Universul are cursul lui si legile dupa care isi desfasoara totul pe care il experimentam noi. Ceea ce ai trait este singura si unica experienta pe care ai fi putut sa o traiesti. Ceea ce ti s-a intamplat este exact ceea ce ar fi putut sa ti se intample. Ceea ce ti s-a intamplat este fix ceea ce TREBUIA sa ti se intample. Ceea ce ti s-a intamplat era ceea ce trebuia sa aiba loc pentru ca tu sa-ti inveti lectia si sa mergi in continuare pe drumul tau. Chiar daca ne sfideaza puterea de intelegere, chiar daca lasa urme eterne in suflet, chiar daca ne jignesc inima si egoul, bune sau rele, in functie de felul in care le percepem noi, situatiile pe care le intalnim in viata sunt fara doar si poate perfecte.
Principiul 3: Fiecare moment in care incepe ceva este momentul potrivit pentru a incepe
Parca niciodata nu este bine sa inceapa ceva. Parca niciodata MOMENTUL nu este momentul potrivit. Parca niciodata nu suntem pregatiti realmente pentru a face loc unui altceva, unui altcuiva in viata noastra. Intotdeauna avem nevoie de mai mult timp pentru a ne pregati de intrarea acestui lucru in viata noastra. Niciodata nu avem suficient de mult timp incat sa finalizam aceasta pregatire. De cele mai multe ori, viata ne ia prin surprindere. De cele mai multe ori, ne lasam luati prin surprindere. Dar ceea ce trebuie sa se intample se intampla la momentul potrivit. Nici mai devreme, nici mai tarziu decat la momentul potrivit. Atunci cand suntem pregatiti pentru ca acel ceva, el se va afla acolo, pregatit pentru a incepe. Noi suntem pregatiti pentru el?...
Principiul 4: Ceea ce s-a terminat e terminat.
Oricat ai incerca sa impiedici un lucru in a se termina, cand este timpul potrivit sa se termine, se va termina. Este o stare pe care trebuie sa o accepti ca atare, cu gandul ca te va ajuta sa evoluezi. Orice lucru care se termina este menit sa faca loc altuia nou. Iar lucrul nou, mai devreme sau mai tarziu, la momentul potrivit, va aparea. Orice lucru care s-a terminat a fost o experienta care a trebuit traita. Imbogatit cu ea, poti trece la etapa urmatoare, etapa in care pornesti iarasi in calatorie, cautand, afland, facand iar greseli, invatand din ele, facand loc altor experiente in viata ta, pregatindu-te pentru ele. Cand un lucru s-a terminat, chiar daca in urma lor vor exista regrete, amintiri, pareri de rau, gandeste-te ca scopul lui a fost ca tu sa inveti ceva. Sa mergi mai departe si sa fii pregatit pentru alte lucruri care apar in viata ta.
Compunere liberă despre FEMEIE a elevului Gigel din clasa a II-a
Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson. De fapt şi femeia este tot un fel de Dumnezeu, căci pe pământ e atotputernică. Nimic nu se face fără ea: nici politică (vezi madam Thatcher), nici vâlvă (vezi Mrs Hillary Clinton), nici miliarde (vezi madam Rotschild), nici copii (vezi mama).
Femeile sunt de două feluri: tinere şi foarte tinere.
Cele mai în vârstă intră în categoria „femei bine”. „Femeile bine” sunt acelea care au împlinit 50 ani şi de fapt merg pe 39. Oricum, la femei nu are importanţă vârsta, ci cosmeticele, fiindcă fiecare produs cosmetic acoperă 2-5 ani. Aşa că dacă o femeie foloseşte 20 de cosmetice poţi să spui despre ea că nici nu s-a născut încă, deşi primeşte deja pensie.
Femeia este subiectul celor mai multe cântece de dragoste, de aceea dragostea este întotdeauna un cântec. Tata spunea că fără femei nu se poate trăi, iar cu femei este imposibil de trăit. Cea mai mare calitate a femeii este zestrea. Cel mai mare defect al femeii este maică-sa. Dar aşa cum inventatorii au inventat avionul fără pilot, revolverul fără zgomot, tot aşa se încearcă o altă invenţie: zestrea fără nevastă şi soţ fără soacră. Cred că cel care va pune la punct aceste două mari invenţii va primi Premiul Nobel pentru Pace.
Femeile se pot împărţi, după cum spune unchiul Costel, în alte trei categorii:
femeile care au suflet şi sunt stimate, cele care au caracter şi sunt admirate şi cele care au "nu-ştiu-ce" şi sunt căutate. Eu nu ştiu de ce sunt căutate, că doar nimeni nu se joacă cu ele de-a v-aţi ascunselea, ci de-a v-aţi găsitelea. Unchiul Costel îi şoptea lui tata despre una: „Ce mi-am căutat mi-am găsit, iar acum mi-e frică să nu-mi găsească ceva şi medical”.
Femeia este de genul feminin, deşi unele poartă pantaloni, după cum unii bărbaţi sunt de genul masculin şi poartă şorţ de bucătărie. Femeia, spune legenda, s-a născut dintr-o coastă. De aceea se pricepe atît de bine să mişte şoldurile. Prima femeie care a păcătuit a fost Eva. A doua femeie au fost toate celelalte.
Cică Eva a păcătuit când a muşcat din măr. E posibil să fie adevărat, fiindcă într-o seară, când mama era plecată de acasă, l-am auzit pe tata, care era cu o vecină în salon, strigându-i: „Ho, nebuno, nu mă muşca!”. Probabil că pe întuneric l-a confundat pe tata cu un măr. Într-adevăr, când a ieşit el din cameră, avea urme de muşcătură pe gât, exact acolo unde este mărul lui Adam. Pe urmă, ca în Biblie, tata i-a şoptit vecinei: „Acum pleacă repede, că dacă vine acasă şarpele, s-a zis cu noi!”.
Eu l-am întrebat: „Despre ce şarpe vorbeşti, că acasă nu trebuie să vină decât mama!”.
Eu l-am întrebat: „Despre ce şarpe vorbeşti, că acasă nu trebuie să vină decât mama!”.
Enervat, tata mi-a plesnit două palme, de m-am văzut cu toţi sfinţii, aşa cum scrie la Biblie. Când s-a înapoiat mama, i-am cerut să-mi explice legenda. În loc să-mi explice mie, i-a explicat lui tata, după care l-a gonit din Rai şi abia după două luni s-a întors.
Atât ştiu despre femei. Pentru rest am să mă uit pe gaura cheii.
Andrei Ionescu - daca se tine de treaba, va deveni un mare poet
dar daca totusi vei porni
tacut a-mi pipai abisul
citeste-ma spre-a ma iubi
tu care-ti cauti paradisul
si-n suflet patimile-ti gem
deplange-ma...sau te blestem
dar daca tosusi vei vedea
ca incercarea ti-e secatuita
incearca doar odata a avea
cum am si eu inima plumbuita
incearca inca-odata a ma gasii
sau singur intre aste umbre voi murii
Asphalt-tango
asfaltul zace-nnecat sub ploaia sarata
oglindind in baltile sale cerul violet
tuna si fulgera decand esti plecata
si fara tine ma simt incomplet
si ploua continu de spala pamantul
de vina ce-o poarta , de sumbrul pacat
o lacrima curge si-mi uda obrazul
prea palid,prea rece,prea intristat
ascuns la vedere in mintea-mi inchisa
astept...si te-astep...tot te-astept...
ma gandesc pe-ntuneric cu lumina aprinsa
ca-i perfect...e perfect...sunt defect...
Cancer
mai scutur de scrum o tigara
si privesc cum zambind
tu langa mine zaci goala
la vremuri mai bune visand
afara e frig si e vifor
lumini se mai vad fulgerand,
si inimile noastre pline de dor
cad arzand.
ce vise visaram
ce clipe,ce sarutari
dar iata ca vine lumina
si noi ne-mprasitiem printre zari
cu ultima atingere de buze
se sparge si visul placut
tu te ridici si-mi cer scuze
ca-atunci cand trebuia sa vorbesc am tacut
femeie
intunericul are chip de femeie
si-n ochi ei vezi astri ce cad
luni pline si sori care ard
vezi cerul cu stele si nori plini de ploi
vezi dragostea toata si-apoi
din-naltele ceruri te coboara-n noroi
si vise ce-s sterse de lacrimi si ploi
intunericul are chip de femeie
cu ochi caprui si parul brunet
cu pielea ei fina si corpu-i perfect
iti ofera iubire,agonie si zbieri
dar ea niciodata n-o sa-ti dea ce ii ceri
o sa-ti dea ce-ai nevoie o sa-ti dea ce-ti doresti
o sa-ti ia din putere dupa ea sa cersesti
intunericul are chip de femeie
dar totusi il cer zi de zi
pana-atunci am sa stau in lumina galbuie
si-am sa-te-astept sa revi
in mine
ma ghemuiesc in corpu-mi de ceara
si sangerez tacut ore-ntregi
in mine curg lacrimi seara de seara
nici nu-ti cer nici nu vreau sa-ntelegi
dar totusi incerci a-ntelege
si intri-n abisul gandului meu
imi ridici capul din balta de sange
sarutandu-mi aceiasi tampla mereu
apoi te asezi alaturi de mine
imi iei corpu-n brate,ma vindeci usor
goliciunea mi-o acoperi cu tine
si-ntunericul mi-l faci in culori
Se sting usor ale verilor muze
Si nori umplu balti in asfalt
Miroase iar a genocid printre frunze
Miroase-a tamaie,miroase-a-nghet
Miroase a gol si-nauntru si-afara
Miroase-a foc de lemne si jar
Pe lume se-asterne o perpetua seara
Si miroase mereu a coniac in pahar
Miroase a lene si nepasare
In timp ce oameni dorm acoperiti de carton
Doar ochii lor se mai vad in culoare
Restu-i tot un tablou monocrom
Fericire...sau..iluzie
Ma intreb de multe ori de ce nu putem fi cu adevarat fericiti? De ce noi oamenii nu invatam sa traim in prezent? De ce toate trairile noastre si senzatiile noastre sunt strict legate, in mare parte de trecut, si un pic (in ultima vreme, din ce in ce mai des) de viitor?
Alegem singuri sa ne "flagelam", sa ne pedepsim alegand sa fim nefericiti. Toate cate se intampla in viata asta sunt predestinate. Niciun pas sau gand sau zambet nu e acolo pus in van. Toate fac parte dintr-un plan bine pus la punct. Un scenariu in care noi suntem actorii principali. Numai ca acest scenariu care e relativ simplu la inceput, e gandit sa fie simplu, e complicat de, ghiciti cine? Chiar de noi oamenii. Toate miscarile naturii sunt ciclice. Asa e si viata noastra. Orice am face si oricat am amana momentul, vom deveni ceea ce am fost meniti sa fim. Numai ca ne place sa complicam acest "grater plan" faurit pentru noi. Din pacate, il complicam cateodata atat de rau incat ceea ce trebuia sa fie un eveniment fericit devine unul insipid deoarece avem grija sa ajungem la el pe cararea ce mai lunga, atunci cand deja si-a pierdut orice farmec. Sau poate asteptam sa mai primim o lectie inainte de a reveni cumintei pe calea aleasa pentru noi. De ce ne agatam cu disperare de trecut? Sau de ce inventam scenarii pentru viitor cand stim bine subconstient ca probabil niciunul nu va fi adevarat sau nu se va implini becauseThat wasn't meant to be.
Am ales constient sa traiesc in trecut vreo 2 ani din viata. Ani in care nu stiu ce am pierdut pentru simplul fapt ca nu prea am fost prezenta in viata mea. Am fost setata pe pilot automat (sa mananc, sa dorm, sa ma spal, sa merg la job). In rest, in mintea mea retraiam iar si iar momente din viata mea inainte de acesti 2 ani. Inventam scenarii optimiste despre cum voi recupera viata de dinainte. Mergeam pe trada si visam cu ochii deschisi la aceste "filmari". Ba si vorbeam (singura, evident) cu personajele din viata mea imaginara. Biete personaje (mai bine zis, personaj) - era prezent de multe ori in cateva locuri in acelasi timp. Si traiam sa, amestecand realitatea cruda (cand ma mai trezeam si realizam ca e in van) cu infinita visare si speranta alimentata incontinuu de mintea mea. Am realizat cat de mult poti trai in interiorul mintii tale fara sa ai mare nevoie de ce-i in jurul tau.
Am avut nevoie ca tatal meu sa se "sacrifice" pentru ca eu sa ma trezesc si sa vad Omul asa cum e. Fara valul diafan in care-l imbracasem eu de atata amar de vreme, fara scuzele pe care le inventam la tot pasul, fara iertarea pe care o visam sa i-o daruiesc. Acum, cand un om drag mi-a deschis ochii nu pot decat sa-ti cer iertare Tatal meu ca nu am ascultat sfatul tau si sa iti cer iertare ca l-am pus in fata cortegiului tau pe Omul care m-a ranit atat de mult si, prin mine, si pe tine.
Am realizat ca ceea ce am trait era de fapt o fericire fabricata de imaginatia mea, o iluzie si ca viata chiar e o carte (cu toata metafora permisa). O carte de fictiune, cu multe capitole. Poate un best seller vreodata. Dar, de cele mai multe ori, un roman dramatic, imbracat in iz de romantism imaginar (sau imaginat?).
Alegem singuri sa ne "flagelam", sa ne pedepsim alegand sa fim nefericiti. Toate cate se intampla in viata asta sunt predestinate. Niciun pas sau gand sau zambet nu e acolo pus in van. Toate fac parte dintr-un plan bine pus la punct. Un scenariu in care noi suntem actorii principali. Numai ca acest scenariu care e relativ simplu la inceput, e gandit sa fie simplu, e complicat de, ghiciti cine? Chiar de noi oamenii. Toate miscarile naturii sunt ciclice. Asa e si viata noastra. Orice am face si oricat am amana momentul, vom deveni ceea ce am fost meniti sa fim. Numai ca ne place sa complicam acest "grater plan" faurit pentru noi. Din pacate, il complicam cateodata atat de rau incat ceea ce trebuia sa fie un eveniment fericit devine unul insipid deoarece avem grija sa ajungem la el pe cararea ce mai lunga, atunci cand deja si-a pierdut orice farmec. Sau poate asteptam sa mai primim o lectie inainte de a reveni cumintei pe calea aleasa pentru noi. De ce ne agatam cu disperare de trecut? Sau de ce inventam scenarii pentru viitor cand stim bine subconstient ca probabil niciunul nu va fi adevarat sau nu se va implini becauseThat wasn't meant to be.
Am ales constient sa traiesc in trecut vreo 2 ani din viata. Ani in care nu stiu ce am pierdut pentru simplul fapt ca nu prea am fost prezenta in viata mea. Am fost setata pe pilot automat (sa mananc, sa dorm, sa ma spal, sa merg la job). In rest, in mintea mea retraiam iar si iar momente din viata mea inainte de acesti 2 ani. Inventam scenarii optimiste despre cum voi recupera viata de dinainte. Mergeam pe trada si visam cu ochii deschisi la aceste "filmari". Ba si vorbeam (singura, evident) cu personajele din viata mea imaginara. Biete personaje (mai bine zis, personaj) - era prezent de multe ori in cateva locuri in acelasi timp. Si traiam sa, amestecand realitatea cruda (cand ma mai trezeam si realizam ca e in van) cu infinita visare si speranta alimentata incontinuu de mintea mea. Am realizat cat de mult poti trai in interiorul mintii tale fara sa ai mare nevoie de ce-i in jurul tau.
Am avut nevoie ca tatal meu sa se "sacrifice" pentru ca eu sa ma trezesc si sa vad Omul asa cum e. Fara valul diafan in care-l imbracasem eu de atata amar de vreme, fara scuzele pe care le inventam la tot pasul, fara iertarea pe care o visam sa i-o daruiesc. Acum, cand un om drag mi-a deschis ochii nu pot decat sa-ti cer iertare Tatal meu ca nu am ascultat sfatul tau si sa iti cer iertare ca l-am pus in fata cortegiului tau pe Omul care m-a ranit atat de mult si, prin mine, si pe tine.
Am realizat ca ceea ce am trait era de fapt o fericire fabricata de imaginatia mea, o iluzie si ca viata chiar e o carte (cu toata metafora permisa). O carte de fictiune, cu multe capitole. Poate un best seller vreodata. Dar, de cele mai multe ori, un roman dramatic, imbracat in iz de romantism imaginar (sau imaginat?).
Ganduri....
V-ati uitat vreodata la copii? Adica, sa va luati un ragaz si sa-I urmariti cu atentie? Au gesturi care sunt de om mare, au grimase atat de serioase de zici ca mii de ganduri zac sub fruntea lor; au replici pline de seriozitate si talc…uneori, ne uimesc cu inteligenta lor nativa. Ce ma frapeaza cel mai mult e ca lor nu le e teama sau rusine sa te priveasca-n ochi. Se pot uita la tine minute-n sir, direct in ochii tai. Fara sa creada ca e deplasat sau sa se rusineze. Ei fac ceea ce cred si simt intr-un moment sau altul. De ce noi nu putem face asta? Noi, oamenii mari? Noi ferim privirea sau ni se pare ca cineva ne ofenseaza sau poate ca e chiar obsedat daca se holbeaza la noi. E adeavarat. Unii poate ca sunt obsedati si isi imagineaza diverse doar uitandu-se la cineva. Dar, in fond, de ce-I privim pe altii?
De curiozitate….Poate vedem o fata interesanta, o haina care ne place sau poate ni se pare cunoscuta persoana si incercam sa ne-o amintim. Eu privesc de cele mai multe ori din motivele enumerate mai sus si chiar cred ca si majoritatea celor din jur fac acelasi lucru. Cu toate astea, de ce ne deranjaza cand suntem priviti? Pentru ca ni se pare ca ni se invadeaza intimitatea. Pentru ca oamenii sunt curiosi; privesc fete ca sa vada reactii, mimica, grimase. Ne intoarcem la intrebarea: de ce privesc copiii si de ce ei au curajul sa-ti sustina privirea? Poate fiindca ei sunt atat de puri? Pe langa faptul ca au o curiozitate nativa: sunt in punctul in care trebuie sa cunoasca totul din jurul lor, ei sunt ca atat de curati sufleteste si trupeste incat nu au de ce sa plece privirea rusinati ca cineva ar putea sa le citeasca pe fata vreun secret tainic.
De cate ori o prvire de copil v-a facut sa va uitati in pamant sau sa priviti in alta parte?
Pe mine, de multe ori. Oamenii nu sustin privirea altor oameni si nu le place sa fie priviti de teama sa nu li se afle gandurile sau secretele. Copii nu au secrete, ganduri ascunse. Ei sunt atat de puri! Cand anume ne pierdem copilaria, puritatea, inocenta? Undeva, ceva se modifica in psihicul nostru. Devenim mai inchisi, suspiciosi, selectivi, introvertiti, greu de patruns. Nu lasam sa se vada decat ce credem sau dorim noi. Sau poate, chiar ne prefacem – de multe ori (?)
Cred ca, daca toti ne-am pastra macar o treime din puritatea si inocenta copilariei am fi mai fericiti. Poate nu ar mai exista bine si rau; extremele acestea care ne guverneaza si ne distrug copilaria. Oricum, sunt niste notiuni relative Binele si Raul. “Binele” cuiva poate insemna “Raul” altcuiva.
A discerne, la fel, o notiune teoretica ce tine de context, de background, de educatie. Nu sunt niste “poli” siguri, dupa care te poti ghida. Poti doar sa te gandesti cata valoare si influenta au pentru tine, ca individ. Cei mai mari criminali din lume credeti ca au recunoscut raul facut? Nicidecum. Ba, mai mult, au crezut cu tarie ca fac un bine – fie ca au omorat femei pentru ca erau curve sau au ars case in numele lui Dumnezeu, pentru purificare.
Copiii se nasc puri dar devin ceea ce rezulta in urma educatiei primite. Daca ii inveti inca de mici sa ucida sau sa fure, vor sti ca asta e calea si ca nu-I ceva rau, de fapt. Sau sa cerseasca prefacandu-se ologi. De aceea multi capi ai gastilor de cersetori si huligani se folosesc de copii. In primul rand fiindca sunt minori si nu inta sub incidenta unor pedepse aspre si, in al doilea rand, fiindca fac ceea ce invata crezand ca aceea e calea. Ei nu vad raul. Ei sunt un teren “virgin” pe care se poate cultiva ce se doreste de catre societate. Mintea lor e ca un burete care poate absorbi foarte multa informatie.
Depinde numai de noi ca odraslele noastre sa fie OAMENI.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)