Cu timpul.....

“…as fi vrut sa il pedepsesc sa simta cum se
misca pamantul sub picioarele lui ca m-a pierdut, as fi vrut sa am curajul sa dispar cateva
zile si sa vad daca imi simte lipsa. Eu nu pot sa am rabdare…nu stiu sa am rabdare cand
toata fiinta mea cere cu disperare ceva…e ca si cum ai cazut in desert si ai nevoie de
apa…iar el imi cerea sa am rabdare…Am facut ca si omul din desert, am trait cu iluzia,
am stat calma si mi-am potolit setea fictiv imaginandu-mi izvorul repede si rece de
munte…Si ma intreba de ce nu ies din casa. Ar fi fost ironia sortii, sa vad cupluri
imbratisandu-se si cum se saruta, sa vad oameni normali care stau unul langa altul chiar
daca nu vor fi impreuna o viata, sa imi vad prietenele discutand despre iubitii lor, sa vad
barbatii care incearca sa se apropie de mine cand simpla lor atingere ma face sa simt ca l-am
tradat pe A. Atat de mult tineam la fiecare secunda petrecuta cu el incat preferam sa
raman asteptandu-l, de teama de a nu se intoarce mai devreme iar eu sa nu fiu. Desi
pentru el nu era o tragedie..era pentru mine, pentru ca asa sunt eu…vreau sa ma daruiesc
toata, vroiam sa suplinesc lipsa lui fizica si sa fiu aici macar sa ii ascult respiratia. De-ar
fi stiut cate lacrimi au curs din ochii mei pentru ca ma lasa singura, pentru fiecare cuvant
rece si dur pe care il rostea, pentru fiecare clipa in care eu nu eram langa el sa il vad, sa il
simt, de-ar fi stiut cum imi doream sa fiu macar o bucata de mobila in camera lui. Nu m-a
iubit mai mult decat mine!! Nu cred asta deloc! Departarea lui treptata nu imi dadea un
sentiment de liniste sau echilibru cum simtea el..ci dimpotriva. Nu puteam sa interpretez
decat ca s-a dus magia, ca nu mai are ce sa imi spuna, ca s-a obisnuit cu mine, ca ii pasa
de mine si atat si intr-o zi am sa ma trezesc ca va disparea de tot iar cand am sa il caut imi
va da explicatii penibile. Ba chiar teama de a nu-l pierde imi indrepta judecata catre
motive probabil absurde…ma gandeam ca poate chiar asta si cauta, sa ma indeparteze
incet, pentru ca oricum nu va fi nimic mai departe, doar isi revarsa ultimele sclipiri de
pasiune pentru mine.”

Asa imi scria acum vreo cativa ani prietena mea, Alina A.....Si avea dreptate intru totul: e singura care a putut sa descrie cat mai aproape de realitate ceea ce simteam acum mai bine de 2 ani...Dar, o lectie invatata valoreaza cat o mie de cuvinte iar sintagma "timpul le vindeca pe toate" e perfect adevarata. Din pacate, ne dam seama greu sau lasam prea mult timp sa curga intre ceea ce stim ca trebuie sa se intample si momentul 0 cand, in sfarsit, se intampla.
Eu sunt o perfectionista, chiar si in amor. Si vreau sa dau si sa primesc totul. Nu ma multumesc niciodata cu jumatati de masura sau cu gandul: lasa ca merge si asa. Am trecut prin experiente in amor "regretabile" as putea spune. Dragostea e intr-adevar o boala pentru ca nu mi pot explica altfel fenomenul de a te durea. Daca nu e o boala atunci de unde durerea provocata? E ca.....raceala (?). Vine pe nepregatite uneori, alteori dupa indelungi "negocieri". Initial iti confera o stare de beatitudine, amorteala, somnolenta chiar relaxare si apoi incep durerile: nas, cap, ochi. Simptomele asociate ca stranut, dureri in gat etc. E prosteasca asocierea, recunosc, dar, nu ma pot gandi la o alta boala despre care sa poti spune ca are o instalare destul de "blanda", nu?
In sfarsit, un lucru e clar: ne place boala asta cu tot cu durerea provocata de ea. Da, am vrut sa-l vad cum sufera ca m-a pierdut, cum il doare. As fi vrut sa pun durerea mea la el in piept. Sa sufere din vina de a ma fi ranit. Da, poate ca simteam nevoia sa fiu compatimita. La un moment dat chiar am vrut sa vina inapoi din mila. Cata prostie si injosire poate zace intr-o femeie indragostita........Vroiam sa-l vad umilit, invins de viata. Mi-l imaginam singur si neajutorat fara mine, cersind pe strada, printre masini iar eu, trecand prin intersectie, coboram geamul si ii dadeam de pomana, mandra si cu un rictus de "ti-am spus eu".....Ce prostie! Mda, acum stiu ca nimic nu ar mai fi fost la fel. Viata mea alaturi de el nu ar mai fi avut sens, farmec (a avut vreodata?).
Simteam ce zice Alina: nu mai aveam aer fara el, simteam cum ma secatuiesc de vlaga si mi placea gandul ca voi muri din dragoste. Ca lumea va sti de ce ma aflu in cosciug si-l va condamna. Ma bucura gandul ca il voi pedepsi cu propria sa constinta. Ca ma voi razbuna bantuindu-l noaptea si ziua pana imi va cere iertare si apoi il voi ajuta sa iasa din starea aceea jalnica spunandu-i ca l-am iertat si ca il voi calauzi viata intreaga...
Ma gandeam cu atata placere la durerea mea. Imi inchipuiam lucruri nebanuite de nimeni. Ajunsesem chiar sa simt momentele cand ma va cauta, suna sau se va gandi la mine.
Acum mi s-a indeplinit o parte din dorinta: e un nenorocit care imi cauta amintirea subtil si vag, incercand din rasputeri sa respecte pactul de a nu ma cauta vreodata. Din pacate, nu ma mai incalzeste cu nimic faptul ca mi s-a implinit dorinta. Nu simt nicio placere ascunsa ca-l aud ca-i nenorocit si trist. Ma intristeaza faptul ca am avut dreptate desi, cu cateva luni in urma mi-as fi dorit atat de mult sa vad asta in ochii lui. Am vazut-o intamplator si pe Ea zilele trecute, cu putin inainte de Craciun. Visam zilnic sa o intalnesc, imi faceam scenarii despre cum se va desfasura intrevederea si ce-i voi putea spune. Acum, cand am dat practic nas in nas...nu am avut decat o reactie de repulsie...Niste ochi goi si o privire vaga, lipsita de nuanta si sens s-au coborat pe figura mea. Nici nu stiu daca stia cine sunt sau daca-si mai aducea aminte de fata mea pe care o vazuse doar de cateva ori in niste poze....Nici nu mai conteaza. Mi s-a implinit dorinta. Visasem la acest moment 2 ani la rand si acum, dupa mai mult de 2 ani s-a implinit si nu am simtit nimic. Poate Soarta a facut sa o vad acum cand viata mea s-a linistit cat decat si a intrat pe un fagas normal...ca sa nu fie nevoita sa o scoata din mana mea (lol)...
Deci, dorintele se implinesc pana la urma, dar timingul conteaza mult...Cu timpul ti se batatoresc drumurile, ti se vindeca ranile, altele se cicatrizeaza...poate ti se indeplinesc dorintele. Eu am avut o cu totul alta ordine in dorinte, alte prioritati dar uite ca Timpul s-a gandit ca prioritatea numarul unu e sa fiu eu in regula. Sa fac pace cu mine, cu sufletul meu si apoi sa vad daca si restul se vor indeplini.
Cu timpul...toate trec (toate-s vechi si noua toate)...