Ma intreb de multe ori de ce nu putem fi cu adevarat fericiti? De ce noi oamenii nu invatam sa traim in prezent? De ce toate trairile noastre si senzatiile noastre sunt strict legate, in mare parte de trecut, si un pic (in ultima vreme, din ce in ce mai des) de viitor?
Alegem singuri sa ne "flagelam", sa ne pedepsim alegand sa fim nefericiti. Toate cate se intampla in viata asta sunt predestinate. Niciun pas sau gand sau zambet nu e acolo pus in van. Toate fac parte dintr-un plan bine pus la punct. Un scenariu in care noi suntem actorii principali. Numai ca acest scenariu care e relativ simplu la inceput, e gandit sa fie simplu, e complicat de, ghiciti cine? Chiar de noi oamenii. Toate miscarile naturii sunt ciclice. Asa e si viata noastra. Orice am face si oricat am amana momentul, vom deveni ceea ce am fost meniti sa fim. Numai ca ne place sa complicam acest "grater plan" faurit pentru noi. Din pacate, il complicam cateodata atat de rau incat ceea ce trebuia sa fie un eveniment fericit devine unul insipid deoarece avem grija sa ajungem la el pe cararea ce mai lunga, atunci cand deja si-a pierdut orice farmec. Sau poate asteptam sa mai primim o lectie inainte de a reveni cumintei pe calea aleasa pentru noi. De ce ne agatam cu disperare de trecut? Sau de ce inventam scenarii pentru viitor cand stim bine subconstient ca probabil niciunul nu va fi adevarat sau nu se va implini becauseThat wasn't meant to be.
Am ales constient sa traiesc in trecut vreo 2 ani din viata. Ani in care nu stiu ce am pierdut pentru simplul fapt ca nu prea am fost prezenta in viata mea. Am fost setata pe pilot automat (sa mananc, sa dorm, sa ma spal, sa merg la job). In rest, in mintea mea retraiam iar si iar momente din viata mea inainte de acesti 2 ani. Inventam scenarii optimiste despre cum voi recupera viata de dinainte. Mergeam pe trada si visam cu ochii deschisi la aceste "filmari". Ba si vorbeam (singura, evident) cu personajele din viata mea imaginara. Biete personaje (mai bine zis, personaj) - era prezent de multe ori in cateva locuri in acelasi timp. Si traiam sa, amestecand realitatea cruda (cand ma mai trezeam si realizam ca e in van) cu infinita visare si speranta alimentata incontinuu de mintea mea. Am realizat cat de mult poti trai in interiorul mintii tale fara sa ai mare nevoie de ce-i in jurul tau.
Am avut nevoie ca tatal meu sa se "sacrifice" pentru ca eu sa ma trezesc si sa vad Omul asa cum e. Fara valul diafan in care-l imbracasem eu de atata amar de vreme, fara scuzele pe care le inventam la tot pasul, fara iertarea pe care o visam sa i-o daruiesc. Acum, cand un om drag mi-a deschis ochii nu pot decat sa-ti cer iertare Tatal meu ca nu am ascultat sfatul tau si sa iti cer iertare ca l-am pus in fata cortegiului tau pe Omul care m-a ranit atat de mult si, prin mine, si pe tine.
Am realizat ca ceea ce am trait era de fapt o fericire fabricata de imaginatia mea, o iluzie si ca viata chiar e o carte (cu toata metafora permisa). O carte de fictiune, cu multe capitole. Poate un best seller vreodata. Dar, de cele mai multe ori, un roman dramatic, imbracat in iz de romantism imaginar (sau imaginat?).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu