Un
uruit asurzitor intrerupse linistea primelor ore ale diminetii de Duminica. Era
a treia alarma in ultima saptamana si parca de fiecare data era mai enervanta
si zgomotoasa. Felicia tresari din asternut de parca astepta din clipa in clipa
sa se napusteasca infirmiera la ea in celula. Era acea trezire brusca si
violenta a simturilor adormite adanc in somnul de dimineata. Felicia simtea cum
muschii I se contracta intr-un tremurat nervos si cum un val de caldura
neobisnuita ii invadeaza obrajii. Primele picaturi de sudoare rece ii aparusera
pe frunte sip e ceafa, la baza parului legat neglijent intr-o coada de cal.
Prin fereastra cu storuri trase se vedea clar ca afara inca se inganau ziua cu
noaptea. Era inca o zi in care nu mai era necesar sa se anunte trezirea.
“Nebunii naibii! Iar s-a gasit vreunul sa isi aduca aminte ca e la balamuc…”,
gandi Felicia cu obida.
Se
ridica cu precautie in capul oaselor simtind inca acel tremurat nervos al
muschilor si acea balanganire aproape bolnavicioasa a capului, ca si cum intreg
organismul, fiecare muschi, membru si terminatie nervoasa erau telecomandate.
In camera se distingeau foarte bine obictele de mobilier, daca se putea numi
asa. Culoarea alba de spital le facea sa fie vizibile chiar sip e intuneric.
Oricum, nu era mult de vazut: Felicia dormea direct pe podea, pe o saltea
speciala, din burete. Peretii camerei erau capitonati astfel incat sa nu existe
sanse de vatamare. In rest, cateva spoturi in capitonaj
asigurau lumina in camera (atat cat era necesar – cateva ore dimineata si
cateva ore seara, apoi se stingea automat, odata cu injectarea somniferului). Nimic altceva in camera. “Asa sunt
probabil celulele pentru sinucigasi. Sa nu poata sa-si faca singuri rau. Ce ar
putea sa faca? Sa se inece cu putin burete din saltea, poate.” Asa gandise in
prima seara cand o adusesera la acest ospiciu.
In
sfarsit lumina se aprinse in celula si infirmiera isi facu aparitia cu micul
dejun. Azi era de garda Elena. De fapt, Elena era de garda in fiecare Duminica
(cel putin asa observase Felicia in cele trei saptamani de cand se afla in
spital). Elena era o femeie maruntica si cam grasa pentru statura ei. Avea
parul de un blond spalacit. Se purta mereu facuta permanent si cu niste
carlionti tapati si fixati probabil cu cel mai ieftin fixativ de pe piata.
Astfel ca, toata podoaba capilara parea o retea ca la navoadele de prins peste
si era imbacsita iar firele de par parca erau lipite. Coafura Elenei nu putea
fi intregita decat de o figura fardata mult prea strident pentru varsta si
ocupatia persoanei. Un fond de ten mai inchis la culoare o facea sa para ca
poarta o masca pe fata, masca ce se termina brusc sub barbie. Sprancenele erau
subtiate pana la disparitie si creionate asiduu cu maron. Pe gene, rimelul parea ca fusese aplicat peste alte cateva straturi
din zilele precedente. Pometii
erau de un roz inuman de strident iar fardul de obraz se termina brusc printr-o
linie oblica, fix sub pomete. Pleoapele erau colorate in acelasi verde praz
care nu se asorta niciodata cu nimic din ceea ce purta Elena pe sub halatul de
infirmiera. In final, buzele subtiri si tuguiate, pe langa faptul ca dezvaluiau
o personalitate malitioasa si vulgara, mai erau si colorate in aceeasi nuanta
tipatoare de roz ca si obrajii. Elena nu facea rabat niciodata de la priviri
veninoase si comportament inadecvat pentru locul in care se afla (se presupune
ca trebuie sa te porti frumos si cald cu nebunii, mai ales cu cei cu tendinte
suicidale). Se purta de parca iti facea o favoare ca se afla acolo si ca-ti
aduce micul dejun in celula. Mai rau era ca trebuia ca pacientul sa o suporte
pe intregul parcurs al mesei. Ea era cea care trebuia sa se asigure ca
sinucigasul sa nu aiba vreo alta tentativa cu vreun cutit sau vreo furculita
(si asa din plastic). Oricum, pacientii se puteau usor ineca cu mancarea pentru
ca privirile inveninate ale Elenei ii faceau sa inghita cu noduri sis a se
simta vinovati ca ei, in mizera lor existenta au indraznit sa incerce sa se
sinucida ca sa ajunga in ospiciu si sa o deranjeze.
Elena
inainta cu precautia obisnuita catre patul Feliciei care o privea inca naucita
de trezirea brusca. “Buna dimineata!”, rosti cu raceala Elena.
“Azi
avem ceva special la micul dejun: macaroane cu branza!” si izbucni intr-un ras
isteric. Macaroane cu branza aveau in fiecare dimineata la micul dejun.
Bucatarul sau bucatareasa parca lucrau dupa alt fus orar. In general, in
spitale, macaroanele cu branza se servesc seara, la cina. Nu dimineata.
“Complimente
bucatarului, atunci.”, raspunse ironic Felicia.
‘’Ne
simtim mai bine dispuse azi, sa inteleg?’’
“Da.
Poti sa-I spui medicului ca azi sunt in stare sa mananc singura, te
rog.”continua Felicia jocul.
“Cu
atitudinea asta o sa mai fie multe Duminici de indurat!”, raspunse intepata
Elena.
Felicia
renunta sa mai replice si lua farfuria, uitandu-se cu scarba la continutul ei.
“Cred ca o sa ma omoare ei cu mancarea, pana sa apuc sa imi tai eu venele”,
gandi ea.
Felicia
era tipul de fata care la batranete nu va arata cu mult altfel decat la
tinerete. Inalta, osoasa, cu umeri lati si carne putina pe trup. Cu gesturi
repezi si hotarate dar cu o voce joasa si soptita care contrastau in mod direct
cu aspectul ei baietesc. O tradau parul lung, strans mereu in coada si sanii
care apareau de sub imbracaminte. Parul carliontat statea mereu sugrumat intr-o
coada la spate. Era singurul element care indulcea intr-ucatva trasaturile
aspre ale Feliciei. Spre deosebire de Elena aici prezenta, Felicia nu pusese in
viata ei fard pe obraji. Fata, prelunga, cu frunte inalta si ochi negri
acoperiti cu niste gene lungi si dese, cu sprancene conturate si coborate, cu
un nas prelung si carn si gura mare cu buze late – era o fata nici urata nici
frumoasa. Era o fata…comuna care trada insa semnele unei copilarii si unei
adolescente fara zambet si jocuri, semnele unor suferinte si greutati lasate
mult prea devreme pe umeri prea tineri, in sfarsit, semnele unei coaceri
fortate. In privirea jucausa nu se vedea niciodata vreun semn de mirare de
parca tot ce se petrecea era ata de natural. Nici macar moartea nu reusea sa o
impresioneze pe Felicia. Poate de aceea o alesese ca “partenera” de drum cu
trei saptamani inainte.
