Viata mea incepe in data de 25 ianuarie, o zi de iarna fericita pentru parintii mei care asteptau acest copil de aproape 15 ani.
Copilaria, de cand incep sa-mi amintesc, a fost calauzita in totalitate de bunica mea care locuia cu noi si care m-a crescut (eu gradi n-am vazut vreodata - dar au avut grija ai mei sa stiu sa scriu si sa citesc inca dinainte sa merg la scoala).
In rest, joaca impreuna cu copii de pe strada presupunea sa nu parasesc perimetrul casei, trotuarului. Imi amintesc cum am simtit pt prima data cand am iesit de pe strada mea: lumea parca era alta, nu stiam unde ma aflu, nu stiam sa ma orientez. Bineinteles ca iesirile erau numai impreuna cu vreun adult din casa, nicidecum cu alti copii de varsta mea. Fiind tinuta asa, sub un clopot de sticla eram extrem de timida: acel tip de copil care se ascunde dupa mama sau tata daca cineva i se adreseaza si care sta numai cu capul aplecat si cu ochii-n pamant. Nu era deloc sociabila si nu raspundeam la intrebarile celorlalti adulti cu care se intalneau ai mei.
Cu copii ma jucam numai atat cat imi era permis sa stau afara. Ba uneori eram atat de suparata ca nu aveam voie sa ies desi ii auzeam pe cei de varsta mea cum se joaca pe strada. Plangeam adesea din cauza asta si ma certam cu mama care ma apostrofa si ma mai si atingea uneori cand deveneam "obraznica" si-i spuneam ca o urasc.
La scoala eram dusa si adusa mereu. Nu incapea loc sa fac vreo miscare. De asemenea, asteptarile legat de notele mele erau foarte mari. Imi aduc aminte ca acum ziua in care am luat un 9 la dictare, printre toate notele de 10, o pata neagra. Am plans pana sa ajung acasa numai gandindu-ma cum ma va certa mama.
Mama a fost cocosul in casa. Ea dicta educatia mea si modul in care se va face. Tata nu avea niciun cuvant. Totul trebuia aprobat de mama. Am crescut intr-o familie foarte stricta, cu reguli care nu se puteau incalca, reguli pe care nu le-am priceput niciodata: nu m-au ajutat nemaipomenit - in afara faptului ca am pasit total nepregatita in viata si mai ales, foarte timida si fricoasa.
Ma rog, probabil ca au vrut sa ma ajute, sa-mi fie bine..Asa era inteleasa educatia atunci, desi altora nu li se aplica acelasi tratament si asta ma intriga cel mai tare si i reprosam mamei ca ceilalti copii sunt mai liberi decat mine.
In fine, am trecut prin generala fara sa merg macar in vreo excursie. Pana si la serbarea de final a venit mama sa ma ia ca stateam prea mult:)).
Mereu am trait uitandu-ma peste umar si cantarind de 1000 de ori pana sa iau o decizie majora pt existenta mea. Mereu am stat, cum se zice: "cu frica-n san".
Din pacate, pt mine si pt formarea mea ca individ, parintii mei nu au fost tocmai un model de urmat in viata insa au stiut foarte bine sa ma manipuleze astfel incat sa nu ies din cuvantul lor. Am vazut in casa multe lucruri cu care m-am rusinat. La mine nu venea nimeni niciodata si nu pentru ca mi s-ar fi interzis ci pentru ca nu vroiam ca restul sa vada "realitatea".
Am fost mereu un copil gras (supraponderal), pentru varsta mea. Toata "exploziaa" mea a inceput inca din frageda copilarie. Am fost un copil nascut cu dificultate, sub greutatea normala, in complicatii (mama era destul de inaintata in varsta). Nu mancam cand eram micuta...mereu slaba si fara pofta asa ca ai mei au crezut de cuviinta sa ma indoape cu vitamine de tot felul. Asa ca, la varsta de 5 ani am inceput sa mananc...oameni buni..infulecam de-a dreptul. Asa am ajuns sa fiu grasa...lucru care m-a bantuit intreaga copilarie, adolescenta, tinerete....
Astept si de la voi alte experiente triste din copilarie....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu